Blanca Doba: Cred enorm în disciplină, dedicare, implicare și muncă

Imagine din „Fata morgana”

Nominalizată pentru Debut la Gala Premiilor UNITER 2019 pentru rolul Teo din spectacolul „Fata Morgana” de Dumitru Solomon, direcția de scenă Victor Ioan Frunză, producție Teatrul Dramaturgilor Români, Blanca Doba a pășit cu încredere și determinare pe drumul actoriei. S-a născut la Arad, unde și-a petrecut adolescența și a pătruns tainele teatrului, iar apoi a absolvit Licența la Cluj și Masterul la București.

Artistă din fire, Blanca Doba vine dintr-o familie de actori-păpușari, alături de care face (și acum) drumeții pe munte. Imediat după absolvire, în 2017, participă la Gala HOP, unde obține Premiul pentru cea mai bună actriță – secțiunea Individual. Are deja două colaborări cu reputatul director de scenă Victor Ioan Frunză, dar și cu Vlad Cristache. Prezența ei pe scenă e pe cât de serafică, pe atât de vulcanică. Crede în responsabilitatea actorului față de meserie, în respectul față de public și în munca neîntreruptă pentru performanță.

Îți place să vorbești despre tine?

Nu neapărat. Nu cred că zic întotdeauna ce gândesc și ce cred.

Intenționat?

Da, oarecum intenționat, pentru că nu vreau să fiu ca o carte deschisă. Dar asta nu înseamnă că mint, ci doar că formulez altfel, nu foarte concret.

Atunci care crezi că e rolul unui interviu pentru un actor?

Chiar mă gândeam recent ce poți să zici, de fapt, în interviuri. Dacă zici ceea ce crezi sau, dacă nu ești de acord cu majoritatea, poți fi foarte ușor judecat.

Ești atât de tânără și, totuși, destul de cunoscută. Cum te-au găsit toate întâmplările frumoase de până acum?

Cred că începând cu Gala HOP care a fost o experiență extrem de frumoasă. Am terminat facultatea cu gândul de a participa și mi-am pregătit toată vara momentul de Cehov, singură, în Cluj. Mi-am impus că trebuie să duc totul până la capăt și să trec prin provocarea asta. Cu toate că îmi era destul de greu, doar ce terminasem licența. Aveam 21 de ani atunci… Hm, chiar e greu să vorbesc despre mine (mai ales la trecut). Nu m-am dus cu scopul de a câștiga, ci de a mă simți bine în timp ce îmi prezint momentul în fața unui juriu. A fost prima dată când participam la un concurs de teatru, deși nu l-am simțit ca pe o competiție. Mai degrabă l-am considerat un festival, unde și jucai, și participai la workshopuri, erai și la mare… Au fost patru zile pline. Îmi doream mult ca după Gala HOP să știu ce fac cu viața mea, dacă îmi voi practica meseria, dacă mă va vedea cineva.

Ți s-a părut o confirmare participarea la HOP?

Da. Știu că majoritatea consideră că Gala HOP nu te ajută deloc, indiferent că ești câștigător sau doar participant. Nu pot zice că m-am lansat neapărat după Gală, dar am întâlnit niște oameni care, după câteva luni de zile, m-au căutat și cu care am stabilit o conexiune mai puternică. E bine să te cunoască oamenii. Mi-a deschis niște uși, nu instant, dar pe termen lung.

Vii dintr-o familie de artiști. Simți că îți clocotește în sânge teatrul sau l-ai descoperit pe parcurs?

Simt că îmi clocotește… e o expresie foarte frumoasă. De mică îmi doream să fiu actor-mânuitor, ca mama, și abia pe la liceu mi-am dat seama că vreau să încerc teatrul clasic. Gândul de a încerca teatrul pentru copii nu mi-a dispărut niciodată. Aș fi dispusă să fac un astfel de spectacol pentru că știu ce înseamnă.

Te-a ajutat zona asta să înțelegi altfel arta teatrului?

Până la o anumită vârstă fragedă credeam că teatrul de păpuși e singurul care există, dar, după ce m-am întâlnit cu teatrul clasic, mi-am dat seama că teatrul clasic e și mai interesant. M-a ajutat să înțeleg că e mult mai dificil să te adresezi unui public format din copii.

În perioada liceului ai făcut parte dintr-o trupă de teatru francofonă, Amifran. Ce ți-a oferit experiența de acolo?

Probabil să aprofundez tainele teatrului. Prin clasa a VII-a am fost prima dată la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, apoi a urmat experiența în trupa de teatru coordonată de Florin Didilescu. Atunci am descoperit și în practică teatrul clasic. Faptul că am jucat în altă limbă m-a ajutat să învăț mai bine franceza, iar mediul de lucru era unul extrem de profesionist pentru o trupă de amatori. Cred că a pus bazele a ceea ce înseamnă meseria de actor.

Crezi că ți-a facilitat un viitor rol într-o limbă străină?

Auzisem că e diferit, dar mi-am dat seama că nu e chiar așa de greu dacă știu ce zic și cunosc bine personajul, textul și pronunția. Nu m-a influențat în niciun fel limba franceză. Aș fi făcut rolul la fel și dacă îl jucam în română.

Studenta Blanca a înțeles în facultate despre teatru că…

Trebuie respectat faptul că spectatorul îți oferă cel puțin o oră și jumătate din viața lui ca să fie acolo cu tine. În același timp, cât de importante sunt disciplina și stăpânirea unei tehnici. Cred că nu e totul aleatoriu, iar meseria asta nu se poate face doar din talent, ci necesită foarte multă muncă. Talentul fără muncă e degeaba.

Asta ai descoperit în studenția la Cluj. Dar la București?

Mi-a confirmat ce învățasem deja. Oamenii care se dedică acestei meserii vor ajunge să facă lucruri frumoase și să depășească mediocritatea.

După ce ai trecut prin două școli de teatru diferite, crezi că există vreo rețetă a unui actor bun?

Nu știu dacă există o rețetă fixă pentru un actor bun. Cred enorm în disciplină, dedicare, implicare și muncă. E posibil ca cele patru combinate să formeze un actor bun. Mai ales unul tânăr.  

Și dacă le ai pe toate astea, care ar fi următorul pas?

Șansa. Degeaba le ai pe toate dacă nu vine șansa.

Care e acel je ne sais quoi al tău?

Cred că sensibilitatea transpusă în abordarea personajelor.

Chiar de la începutul carierei tale ai avut ocazia întâlnirii cu regizori de excepție. Cum te-a îmbogățit întâlnirea cu domnul Victor Ioan Frunză?

Domnul director de scenă Victor Ioan Frunză m-a observat la Galactoria și apoi m-a chemat la niște lecturi. În urma acelora, am ajuns să lucrăm împreună la Fata Morgana și apoi la Livada de vișini. Au fost primele două proiecte pe care le-am făcut imediat după terminarea facultății. Mi s-au părut două mari provocări pentru că erau foarte multe necunoscute, dar atât el, cât și trupa, m-au ajutat mult să îmi canalizez energia și munca într-o direcție profesionistă și benefică pentru un tânăr actor, aflat în formare încă. Felul lor de-a fi și stilul în care lucrează și-au pus amprenta asupra mea. Mă bucur că am avut șansa să lucrez cu ei!

Care e sentimentul atunci când intri într-o trupă atât de închegată?

Ei fiind foarte închegați și lucrând foarte bine împreună, practic te iau cu ei, în aceeași direcție. Am întâlnit un profesionalism desăvârșit și toate cele patru lucruri cheie pe care le-am enumerat.

Există o discrepanță între modul de lucru din școală și cel dintr-un teatru profesionist?

Este, pentru că în școală, pe lângă faptul că ai mai mult timp pentru studiu, profesorii oricum au mai multă îngăduință și te lasă să descoperi mult mai multe lucruri care să ți se sedimenteze și să te ajute pe viitor. În teatrul profesionist simți o responsabilitate mai mare atunci când știi că joci pentru un public plătitor de bilete. Nu e o diferență catastrofală așa cum mă așteptam și cum auzisem, dar asta poate și pentru că eu am ieșit din facultate tot într-un mediu destul de protejat și de plăcut.

Tu pentru cine faci teatru, care crezi că e publicul căruia te adresezi?

Mi-ar plăcea să știu că, așa cum plec eu după un spectacol bun, care mă emoționează și de care nu mă pot desprinde nici măcar în drumul spre casă, așa aș vrea să se întâmple și cu ei. Să plece modificați de la spectacolul pe care l-au văzut, să rămână cu ceva al lor și să se simtă mai împliniți. Să nu mai aibă parte doar de o zi banală, plină de stres, de ură și de tehnologie. Poate nici să nu simtă nevoia să intre pe telefon după ce pleacă de la spectacol…

Ce n-ai vrea să auzi vreodată de la un spectator?

„Nu te-am crezut!”, „N-am înțeles nimic!”, „Mai bine nu veneam!”. Deocamdată nu am trecut prin asta, dar probabil o să se întâmple… să am spectacole la care să nu vreau să invit oamenii pentru că nu sunt mulțumită de mine sau de ceea ce a ieșit. Asta apropo de respectul timpului pe care îl avem, nu vreau să fac pe cineva să își piardă timpul.

Ce trăire ai în momentul în care calci pe scenă și ai intrat?

Depinde de seară și de spectacol. Dar e o combinație între o libertate pe care nu o simt în viața cotidiană, când sunt pur și simplu eu și o încordare specială, ușor plăcută. Un fel de guilty pleasure. Uneori e un echilibru plăcut, iar alteori devine un chin. Dar sunt cuvinte mari, pe care nu prea vreau să le folosesc acum, sunt prea mică pentru așa cuvinte mari. Însă când ai acea seară după care toți actorii tânjesc, simți efectiv că zbori și că ești invincibil. Asta nu se poate compara cu nimic.

Cum a fost atmosfera de lucru cu regizorul Vlad Cristache?

Vlad Cristache are o metodă de a se plia pe ceea ce îi vine bine actorului, dar nici nu renunță la ceea ce vrea el de la spectacol. E un schimb constant de idei, de gânduri și de acțiuni aplicate pe ce vrem să facem. Din punct de vedere artistic, am rezonat mult cu viziunea și conceptul său regizoral (a spectacolului Romanțioșii).

Nominalizarea pentru Debut la Premiile UNITER 2018 a avut vreo însemnătate pentru cariera ta?

Bănuiesc că oferă ceva vizibilitate. Deocamdată nu și-a arătat efectul, dar cine știe… Oricum, m-am bucurat și mulțumesc pentru această onorabilă apreciere.  

Ești extrem de critică cu tine?

Da, încă din facultate. Dacă eu consider că nu am fost bine într-o anumită seară, după reprezentație nu am chef de ieșit la bere și rămân prinsă în suferință. Încerc să analizez, să rezolv, să îmi dau seama cum fac mai bine data viitoare. Asta mă consumă mult.

Din ce motive poate să nu iasă bine un spectacol?

Profesorul meu de actorie, Miklós Bács, ne-a spus că primul pas înspre un spectacol bun e o distribuție bine făcută. Dacă regizorul reușește să facă distribuția perfectă sunt șanse slabe ca spectacolul să nu iasă bine. Apoi, regizorul să nu știe sigur ce vrea și să încerce toate direcțiile. Și echipa tehnică uneori nu duce atât cât i se cere sau nu e suficient de interesată, nu respectă la fel de mult ca echipa de creație spectacolul în sine. Orice lucru tehnic trebuie făcut bine, matematic. Orice moment contează într-un spectacol pentru că e vorba de niște clipe atât de efemere.

Cât la sută crezi că e matematică și cât anume emoție într-un spectacol?

Cred că e foarte multă matematică în ce s-a construit la repetiții, în traseele de mișcare și cele interioare ale actorilor, care trebuie păstrate. Întotdeauna am văzut emoția ca pe un plus care vine datorită prezenței publicului. Dar nici să nu te spulbere energia lui. Îmi plac actorii raționali.

Te identifici cu un anumit gen de teatru?

Rezonez cu realismul psihologic, dar nu până la capăt. Nu știu dacă m-ar împlini sufletește și actoricește. Aș prefera, mai degrabă, o fuziune între realism și ceva ficțional, un univers la mijlocul distanței dintre cele două lumi. Mi-ar plăcea să fac o paletă întreagă de nuanțe a unui rol, pornind de la realism psihologic dar să-l duc într-o zonă mai puternică și mai profundă. Greu de explicat.

Ai o serie de aptitudini (declarate și poate mai sunt și unele nemărturisite încă). Îți exploatezi calitățile de soprană?

Am făcut canto în facultate și am jucat Janet în musicalul Rocky Horror Show. La un moment dat chiar stăpâneam destul de bine tehnica vocală, dar în ultimii doi ani nu am mai exersat.

Te simți atrasă de musical?

Mi-ar plăcea să încerc, în facultate mi-a reușit. Aș vrea să merg și înspre direcția asta mai mult.

Te pricepi foarte bine la alpinism. Cum te ajută să te descoperi pe tine această escapadă?

Mă duc ori de câte ori pot și chiar îmi doresc să mă înscriu într-un club din București. Mi se pare că am nevoie după toate gândurile pe care mi le fac în timpul anului în legătură cu meseria mea. Simt nevoia de o rupere completă, iar traseul până în vârful muntelui te curăță de tot. Rămâi tu cu tine, te gândești la tot ce ți s-a întâmplat…

Sau poate nu te gândești la nimic.

Sau așa. De exemplu, mie nu îmi place deloc să vorbesc pe traseu. Dacă sunt cu un grup de oameni care socializează, mă desprind de ei și mă duc în față. Am această pasiune datorită alor mei și încă mai merg cu tata. Avem același ritm de mers, amândoi suntem tăcuți și e o activitate la care nu vreau să renunț. Am participat și la maratoane montane. E o sesiune de deconectare.

Cât de necesar crezi că e un astfel de moment pentru un actor, să se conecteze cu el însuși, cu natura, să aibă timp de meditație?

Extrem de necesar pentru că e o meserie care se joacă cu sufletul nostru. Îți trebuie și momente de respiro. Nu cred că ai cum să fii în priză un an întreg și să te dăruiești la nesfârșit. E un consum foarte mare, iar spectatorii nu înțeleg mereu asta și își lasă telefoanele deschise…

Simți atunci când spectatorii nu sunt conectați cu tine?

Da. Se simte și când nu sunt conectați, și când vin ca să judece, și când nu vin deschiși. Spectatorul ideal trebuie să fie deschis să primească ce îi dăm noi.

Îi lipsește ceva teatrului românesc astăzi?

Actori tineri nu, pentru că sunt foarte mulți și foarte buni și nu e adevărat că nu mai există „generație de aur”, e o prostie. Cred că e o lipsă de regizori pentru că sunt găuri între generații. E nevoie de regizori care să creadă foarte tare în ei și să aibă ceva puternic de spus cu spectacolele lor. Și cred că publicul mai trebuie educat, să nu se mai promoveze vedetismul și spectacolele mediocre, la care doar ne hlizim și apoi plecăm liniștiți acasă.

Crezi că e loc de greșeală în teatru?

Desigur, deși ești taxat și judecat imediat după greșeală. E greu să îți repari greșeala, dar nu e imposibil.

Ai vreo frică de viitor, de ceea ce te așteaptă?

Mi-e foarte frică să nu mă plafonez, mi-e teamă de pauzele dintre proiecte. Chiar dacă joc și simt că sunt implicată în ceva, îmi lipsește procesul de creație. Nu vreau o prăfuire a creativității și a energiei vii.

Cum încerci să faci asta?

Caut texte cu roluri feminine care să mi se potrivească. Încerc să mă provoc mereu. E greu să fii într-un work in progress încontinuu, dar e mai bine decât să stai și să aștepți să ți se întâmple ceva. Îmi place să îmi țin mintea și creativitatea ocupate.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.