Pretutindeni s-a chestionat valabilitatea și necesitatea criticii de teatru astăzi, după ce s-a renunțat masiv la rubricile de cultură, după ce s-au concediat oameni specializați care scriau cronici, după ce era internetului a făcut ca tot ce înseamnă „print” să nu mai aibă aceeași însemnătate și căutare, inclusiv la nivel de carte, darămite la nivel de jurnalism unde accesezi orice știre sau informație cu doar un „click”. De câțiva ani buni, criticii de teatru din străinătate încearcă să-și redefinească poziția, să se adapteze la numărul de semne care scade din ce în ce mai mult, la sistemul în care se acordă stele spectacolelor și să accepte că practică o a doua meserie doar din pasiune, conștienți fiind că nu-și mai pot asigura existența de zi cu zi doar din asta.
Spre deosebire de noi, jurnaliștii englezi nu se plâng că nu se mai scrie așa de mult despre teatru ca în vremurile trecute, ci din contră, ei observă că acum se scrie mai mult decât oricând despre teatru, datorită rețelelor de socializare și a bloggeri-lor care au împânzit internetul. Se străduiesc să se adapteze fenomenului, să privească întorsătura lucrurilor în istorie din mai multe puncte de vedere și să integreze în cultura lor „tipurile diverse de critică”.
„Tipurile diverse de critică” se referă, de fapt, la orice persoană care vede un spectacol, ajunge acasă și își consemnează gândurile și părerile despre reprezentație pe blog, pe Facebook, pe Twitter, la urma urmei, oriunde e posibil să scrii un text și să-l faci public. Dar se poate numi un text de pe Twitter sau de pe Facebook critică de teatru? Poți să numești un blogger care din când în când ajunge și în sala de spectacol un critic de teatru? Sunt întrebări deschise la care nimeni nu mai e în stare să găsească un răspuns corect, în condițiile în care oricum numeri criticii pe degete și foarte puțini mai aleg acest drum. În plus, foarte rar mai găsești critici full-time sau oameni care vor să se profesionalizeze cumva în acest domeniu, știind că, de fapt, se profesionalizează din și pentru pasiune. O altă problemă de care se izbesc și alții, nu numai noi, este cea de limbaj. Cum să se mai exprime un critic în ziua de astăzi? Cum să găsească un limbaj universal, valabil și pentru pensionar, și pentru adolescent, și pentru corporatist? Cum și ce îi spui ca să-l atragi? Din acest motiv bloggerii, cei care scriu pe Facebook sau pe Twitter au câștigat teren. Pentru că la tine în „curte” nu există decât regulile tale.
La fel ca noi, dar din alte perspective, se întreabă și alții cum și dacă o să supraviețuiască critica de teatru în era internetului, iar cea mai arzătoare întrebare este: pentru cine și de ce scriem? În România există paradoxul criticii, în sensul în care mulți spun că avem nevoie și ducem lipsă de un sistem al criticii teatrale și la fel de mulți spun că, de fapt, nu mai cred în critica de specialitate și preferă bloggerii care au mai multă vizibilitate. Adică preferă publicitatea în locul criticii reale, pentru că suntem din ce în ce mai obsedați de cantitate și nu de calitate. Măcar de ar fi un raport egal, căci nimeni nu susține să facem teatru cu sălile goale. Și există și un procent de oameni, mai ales din domeniu, cărora nu li se pare justă modalitatea în care se mai scrie astăzi despre teatru. La repezeală, de pe o zi pe alta, după ce vezi doar o singură reprezentație și nu trei, cu deadline, fără să fi meditat la spectacol o perioadă de timp, uitând cu desăvârșire condițiile în care cei câțiva mai practică astăzi această meserie. Iar alternativa lipsei „profesionalismului” criticilor este „profesionalismul” bloggeri-lor.
Importanța și șansa de supraviețuire a criticii de teatru, la noi cel puțin, se dizolvă din interior. Oricât s-ar zbate criticul la mal pentru valori, prospețime și corectitudine, când i se „confirmă” în față inutilitatea, îi vine să se ducă acasă și să-și facă blog.
Print