Scriitor încă tânăr – e născut în anul 1979 – cu începuturi literare notabile în domeniul romanului, francezul Florian Zeller și-a dobândit celebritatea în clipa în care a decis să abordeze literatura dramatică. A făcut-o în anul 2004 cu o piesă intitulată L’Autre (Celălalt), iar succesul incontestabil al spectacolului l-a determinat să persevereze.
Poate că mai importantă decât recunoașterea pe tărâmuri franceze care se pare că nu mai ajunge spre a fi perceput drept un scriitor de indiscutabilă valoare (a se vedea în acest sens cartea lui Donald Morrison și Antoine Compagnon Ce mai rămâne din cultura franceză, apărută în traducere românească în anul 2007, la editura bucureșteană ART), este aprecierea de care se bucură Florian Zeller pe meleaguri anglofone. Iată. Ce poate fi mai convingător decât faptul că un mare cotidian precum The Guardian l-a proclamat pe Florian Zeller drept „autorul de teatru cel mai pasionant al epocii noastre”. Superlativele nu s-au oprit aici. Piesa Tatăl, a șasea de pe fișa de creație a dramaturgului, jucată în premieră absolută în anul 2012, este socotită printre marile creații dramaturgice ale deceniului. Cred că nu este defel de neluat în seamă nici detaliul că la premiera absolută, găzduită de Teatrul Hébertot, rolul André a fost jucat de actorul Robert Hirsch care, avea precum personajul căruia îi dădea viață, nici mai mult, nici mai puțin decât 88 de ani.
În piesa Tatăl tema principală nu este reprezentată neapărat de dinamica ori de aspectele generatoare de controverse ale relațiilor filiale, ci de ce aspecte dobândesc acestea în condiții cu totul ieșite din comun. Așa cum sunt boala, obligația de a ascunde niște adevăruri, fiindcă dezvăluirea lor ar putea fi fatală în situația progresiv-excepțională în care se adâncește ireversibil André, inginerul de odinioară, ajuns acum la senectute, cu fiecare zi tot mai măcinat de boala care relativizează deopotrivă memoria și uitarea.
Dacă în secolul al XIX-lea de memorie și uitare erau preocupați îndeosebi poeții (Mallarmé, de pildă), în zilele noastre ele îi interesează deopotrivă pe istorici, pe teoreticieni ai științei istoriei (Tzvetan Todorov ori Paul Ricoeur, de exemplu), pe teatrologi (trimit la excepționala carte Uitarea a lui George Banu care, cu ani în urmă, i-a prilejuit un excelent spectacol lui Mihai Măniuțiu), pe doctori (se cercetează cu asiduitate toate aspectele posibile ale bolii Alzheimer cu speranța disperată a găsirii unei soluții) și pe autorii de literatură dramatică, firește. În ultimă instanță, pe fiecare dintre noi, pentru simplul motiv că ravagiile bolii Alzheimer ne obsedează fie pentru că cineva apropiat i-a căzut victimă, fie fiindcă ne temem că, la un moment dat, victima am putea fi noi înșine.
Poate tocmai de aici ideea de bază a scenografiei create de Tudor Prodan pentru spectacolul cu piesa lui Florian Zeller montat de Radu Iacoban în sala Studio a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Cea mai mare parte a acțiunii se consumă în spațiul unui paralelipiped de plastic care ne trimite cu gândul la relația antitetică dintre transparență și obstacol. Dintre prudență și risc. Dintre dorința și imposibilitatea prevederii. A izolării.
Condeiul lui Florian Zeller a creat un personaj și un rol excepțional. André. Piesa povestește istoria tragică a celui care, în răstimpul a câțiva ani, își pierde tot mai accentuat memoria. La început totul lasă impresia de joacă, una privită cu teamă, cu înțelegere, cu relativă resemnare de fiica Anne și de ginerele Patrick. Lucrurile se complică, găsirea unei infirmiere devine o chestiune obsedantă, Anne și André ajung la capătul puterilor. Dezertează.
Dacă în Noduri și plăci, piesa intrată de puțină vreme în repertoriul Teatrului „Regina Maria” din Oradea, grație spectacolului montat de Horia Suru, scriitoarea Nicola Wilson opta pentru o anume brutalitate a înfățișării faptelor, în Tatăl parcă totul este tratat cu o anume prudență. Derivată, cine știe?, dintr-o anume reminiscență a ceea ce pe vremuri, în secolul al XVII-lea, se numea les bienséances.
O formulă care este adoptată și de modalitatea în care citește piesa și edifică spectacolul regizorul Radu Iacoban. Acesta l-a creditat până la maximum, până în pânzele albe s-ar putea spune, pe actorul Ovidiu Ghiniță, interpretul lui André, și a tras cartea câștigătoare. Avem astfel parte de un veritabil recital de actorie al acestui artist special care găsește pentru fiecare situație tonul adecvat, forma potrivită de individualizare a situației dramatice, a salturilor temporale. Nimic în plus, nici o încercare de îngroșare, nici măcar în momentele în care André își afirmă explicit cabotinismul Ovidiu Ghiniță nu pierde niciodată dreapta măsură.
Radu Iacoban nu mizează defel pe melodramă, pe lăcrimație ceea ce însă nu înseamnă că spectacolul său ar fi defectiv la capitolul emoție. Scena finală, aceea în care André, acompaniat de infirmiera Paula, bine jucată de Iulia Dinu, nu se poate să nu te ducă cu gândul la secvența de sfârșit, a extincției, din Regele moare. Buni și Andrei Elek în Patrick și Roxana Sabău, interpreta lui Anne. Andrei Elek joacă siguranța mimată care, în fața soției, ține să joace rolul omului care e pregătit să înțeleagă totul, însă care ajunge repede la capătul răbdării, de aici agresivitățile și atitudinile necontrolate față de André. Roxana Sabău punctează descumpănirea femeii care simte că nu mai poate face față încercărilor cumplite pe care i le rezervă viața.
Din punctul meu de vedere, spectacolul e marcat de două decizii regizorale nu tocmai inspirate. Scurtul moment în care Iulia Dinu o joacă pe Anne și sărutul dintre Patrick și Laura. Puțin pentru a marca o infidelitate conjugală.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad
TATĂL de Florian Zeller
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Light design: Lucian Moga
Cu: Ovidiu Ghiniță (André), Roxana Sabău (Anne), Andrei Elek (Patrick), Iulia Dinu/Oana Secară (Laura)
Data premierei: 21 aprilie 2018
Print