Este unul dintre regizorii tineri, din „noul val”, al cărui spectacol de debut, „Jocuri în curtea din spate”, de Edna Mazya, preluat de Teatrul Act, a obţinut nenumărate premii la diverse festivaluri şi a fost selecţionat la ediţia de anul trecut a FNT. Bobi Pricop a absolvit întâi secţia de Actorie a Facultăţii de Teatru din Universitatea Spiru Haret şi apoi secţia Regie de la UNATC Bucureşti. Pentru moment, a ales regia… şi de curând a avut premiera cu alte două spectacole, „Contra progresului” de Esteve Soler, la Teatrul Bulandra din Bucureşti, şi „Profu de religie” de Mihaela Michailov, la Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova.
Cel mai recent spectacol al tău „Contra progresului”, a avut de curând premiera la Bulandra. Cum ai ajuns la textul lui Esteve Soler?
Cred că fără să-mi dau seama textul ăsta m-a ales pe mine… A fost un proiect al Institutului Cervantes și al UNATC, tocmai fusese tradusă întreaga trilogie, iar eu am fost ales să fac un spectacol lectură. Și am avut privilegiul de a fi printre primii care au citit textele traduse. Am ales „Contra progresului”, care a fost și primul pe care l-am citit și care m-a surprins de la prima lectură. Se întâlneau acolo teme foarte acute pentru mine în acel moment: toată nebunia asta cu tehnologia, tot ce se întâmplă cu societatea, faptul că devenim atât de alienați. Văd în jurul meu că lucrurile merg într-o direcție diferită… diferită de ce simt eu că ar putea fi normal. De exemplu, cred că a început să dispară compasiunea. E un termen aproape vetust. Am ajuns atât de limitați la iphone-ul nostru și la căștile noastre, că deja pare o sărbătoare când comunicăm real unii cu alții. Sau asta văd eu, mai ales la oamenii mai tineri ca mine… Mă uit la nepoții mei care nu ies afară să se joace cu copiii în fața blocului și stau pe calculator, vorbesc pe Skype, se joacă jocuri online. Fără să vrem, cred că asta ne modifică percepția asupra realității și e clar că lucrurile încep să se schimbe și mi se pare că din ce în ce mai rapid…
Să înțeleg că tu ești „contra progresului”?
Cred că acum un an și jumătate, când a fost gata prima formă a spectacolului, eram… Acum am început să mai văd și speranța, deși textul nu lasă loc de speranță. Mi-aș dori, de fapt, să pot să am speranța că lucrurile nu vor deveni așa cum apar în spectacol. Deși, din păcate, în direcția aia merg.
Care e ideea/mesajul spectacolului tău?
Cred că e un mic semnal de alarmă că s-ar putea să ajungem să ne intereseze niște lucruri secundare mai mult decât esența experienței noastre umane pe pământ. Dar cel mai mult m-a interesat ca eu, spectator, dacă vin la spectacolul ăsta, să-mi pun niște întrebări. Să mă provoace să mă gândesc la ce fac eu cu viața mea și dacă vreau sau nu să mă duc cu valul, în direcţia în care merge toată lumea. Ăsta e cel mai mare câștig pentru mine, când măcar un spectator pleacă nu știu dacă neapărat cu o întrebare, dar măcar cu o virgulă… Încerc să mă feresc ca prin spectacolele mele să transmit o idee anume sau să devin foarte tezist pentru că e mult prea devreme. Toți suntem într-o continuă căutare, ce e valid azi mâine ne poate părea superfluu. Pe de o parte căutarea asta e înfricoșătoare, dar cred că e bună.
Și ce cauți acum în teatru?
Nu caut ceva anume, dar de fiecare dată încerc să fiu foarte just față de ce se întâmplă în mine în momentul respectiv. Acum, la Craiova, în cealaltă premieră a mea, „Profu de religie”, pe textul Mihaelei Michailov, a devenit foarte puternică tema asta legată de educație și de felul cum se modifică generațiile.
Nu era prezentă şi în „Jocuri în curtea din spate”?
Cred că acolo era mai subtilă. Acolo mă puteam regăsi oricând în oricare dintre cei patru puști. În „Profu de religie”, sunt niște copii în care nu mă regăsesc, sunt copii care cresc cu alte repere. Și tocmai asta am încercat să descopăr. Și asta e miza spectacolului, să atragă atenția asupra felului în care sistemul educațional funcționează sau nu în această lume care e nouă… e nouă pentru noi toţi.
Te interesează acum doar subiectele cu implicare directă în cotidian?
Mă interesează diverse tipuri de text. Și dacă există în momentul de față un text pe care ard să-l fac, dar încă mi-e teamă, pentru că nu e de-ajuns de copt în mine, acela e „Pescărușul”… Pentru că sunt acolo niște teme și niște relații care mă interesează foarte mult. Iar cel mai mult mă interesează relația artistului cu arta, felul cum se raportează fiecare la arta lui sau la ratarea lui… În „Pescăruşul”, dragostea trece prin artă.
De ce ai renunțat la actorie şi te-ai apucat de regie?
Cred că mi-a fost frică. Dar n-am renunțat. Așa s-a întâmplat…
Ţi-a fost frică să fii pe scenă?
Nu. Mi-a fost frică pentru că eu cred că că există în mine și acest ochi exterior și atunci nu eram eu îndeajuns de mulțumit de mine ca actor, ca să mă simt suficient de liber. Pe de altă parte, e o lume extrem de dură. Ies mai mult de 200 de actori pe an. Trebuie să fii bun. Iar să fii bun înseamnă să ai o capacitate de muncă extraordinară, o capacitate de înțelegere peste normă și să poți să-ți asumi că un timp foarte lung cel mai probabil n-o să-ți poți plăti chiria din asta. Nici din regie nu poți neapărat. Dar cred că a fost o intuiție. Și aici e o luptă. Eu sunt acum în punctul în care îmi concentrez toată energia asupra acestui lucru și încerc să onorez toate proiectele și să câștig şi bani, să văd dacă e posibil… nu știu încă dacă sunt capabil.
Nu ești convins că e drumul corect?
Nu sunt convins de nimic. E o încercare și o bucurie de fiecare dată când reușesc să exprim ce vreau și, dacă la un moment dat o să consider că nu-mi mai iese, o să mă opresc și o să caut o altă cale. Acum lupta mea e să reușesc în condițiile astea, în lumea asta, să păstrez puritatea de a mă exprima pe mine.
Cât de greu e să pătrunzi în teatrele de stat?
E o junglă… dar cred că e loc pentru toată lumea. Greu e să reușești să-ți păstrezi încrederea în tine în această junglă. Încredere în tine și în ceea ce vrei să faci, astfel încât să ai libertatea și disponibilitatea de a întâlni oameni…
Nu e un idealism povestea asta cu „să-ți păstrezi încrederea”?
E un idealism, dar cred în el. Pentru că altfel ajungi să te biciuiești pe tine. Nu cred că trebuie să te duci hăituit de tot felul de fantome și de chirii neplătite să bați pe la ușile teatrelor, pentru că atunci clar nimeni nu te bagă în seamă. Dar în momentul în care reușești să fii liber în ceea ce crezi și în ceea ce-ți propui cu un spectacol sau cu un text pe care vrei să-l descoperi, dacă te lupți puţin şi cu birocrația, de-acolo ține de șansă, de noroc și de întâlnirile cu oameni potriviți. Dar e mult mai important ca tu să fii potrivit cu acel moment.
Ți-e teamă să lucrezi cu actori consacrați?
Nu. Mi-e teamă de actorii care nu-și mai doresc să facă meseria asta… Pentru că se întâmplă, e o curbă, și se poate să nu-ți mai dorești să faci lucrul ăsta fără să știi că nu-ți mai dorești. Vreau să lucrez cu oameni care să ardă pentru teatru la fel ca mine sau în altă direcție decât mine, dar să ardă…
Din punctul ăsta de vedere e mai bine să lucrezi în sistemul independent?
Nu mi-e foarte clar… Eu n-am avut o producție în teatrul independent. Spectacolul meu „Jocuri în curtea din spate” a fost preluat de Teatrul Act, dar a fost o producție studențească.
Dar te-ar tenta să faci spectacole în teatrul independent?
Mi-e foarte teamă de șușe. Însă cred că trebuie făcută diferența care e foarte subtilă între teatrul independent și teatrul privat… Există lucruri extraordinare care se întâmplă în zona independentă și oameni care fac teatru nu pentru profit. Există și zona asta de afacere care e necesară, dar care încă nu mă interesează pe mine. E nevoie și de aşa ceva, oamenii vor şi divertisment. Pe mine mă interesează însă mai mult umorul mai subtil, mai amar, mai sarcastic. Cred că asta e problema. Noi avem o istorie a scheciurilor și a momentelor umoristice și am avut și avem mari artiști în zona asta, dar, din păcate, ce se întâmplă în zona de teatru privat e doar o umbră fadă a acestei linii…
Pentru tine ce înseamnă teatrul?
Înseamnă să te ridici la următorul platou. Cred că pentru mine un spectacol reușit e atunci când la sfârșit plec altfel decât am intrat, plec descoperind ceva în mine, ridicându-mă la un alt platou al existenței mele. Nu cred că eu reușesc încă să fac asta prin spectacolele mele. Îmi doresc însă…
Dar pentru cine faci teatru?
Să zicem că sunt dependent de această mică schimbare care se poate petrece într-un om la un spectacol. Îmi place să cred că e o formă de generozitate, mai mult decât un orgoliu…
Ce-ai descoperit cel mai important pentru și despre tine prin teatru?
Au fost multe descoperiri, multe care s-au răsturnat… Dar de fiecare dată mă bucur să descopăr că avem cu toții un potențial extraordinar ca oameni. Aproape că putem să facem orice, dacă ne dorim cu adevărat. Îmi place să fiu surprins și să descopăr în mine acest potențial nebănuit. Nu știu dacă o să țină la nesfârșit… De-asta mi-e foarte teamă să mă blochez într-un stil sau într-o direcție. De fapt, nu știu și îmi place să nu știu.
Deci n-ai descoperit încă un stil?
Am descoperit o zonă care mi-e comodă. Această austeritate în care, cu un minim de mijloace, reușești să faci să se nască imaginile în mintea spectatorului. Să creezi din nimic o lume fără s-o colorezi și să lași spectatorul să și-o coloreze singur.
Când te-ai apucat de teatru știai ce greu va fi să te lupți cu sistemul sau erai naiv?
Eram extrem de naiv și cred că sunt în continuare. Și țin la naivitatea asta. Cred că dacă tu, ca regizor, îți dorești foarte tare să lucrezi un text pe care-l consideri foarte potrivit unei trupe, unui teatru și ție însuți și arzi pentru acel text şi reușești să ai o întâlnire cu directorul acelui teatru – dacă tu ești cu adevărat pregătit să faci lucrul ăsta, nimeni n-o să-ți zică „pleacă acasă”. Să nu fim absurzi! Ușile nu sunt chiar atât de ermetic închise. Există acest mit al lui „nu intră nimeni”. Dar nu e chiar așa.
Ai primit diverse premii cu primul tău spectacol. Te-a ajutat asta?
Premiile sunt importante atâta timp cât persoana care le citește în CV-ul tău consideră că sunt importante. Pe mine mă bucură, dar sunt și o povară. De multe ori încerc să mă curăț de premii și de așteptările celorlalți și să-mi găsesc libertatea de a crea ce e în momentul ăsta mai puternic și mai acut pentru mine. Încerc să mă feresc de beția succesului…
Ce înseamnă pentru tine să fii un regizor de succes? Dacă ne-am întâlni aici, să spunem, după 5 ani, în ce condiţii mi-ai spune că eşti un regizor de succes?
Cred că e un target personal, dar nu peste cinci, ci peste zece ani, aș considera că sunt un regizor de succes, dacă m-aș întoarce după o montare la Berliner Ensemble. Pentru mine un regizor de succes este unul prolific din punct de vedere calitativ…
Ca regizor tânăr, care vrea să fie prolific din punct de vedere calitativ, ce piedici simți că-ți pune sistemul?
Dacă mă întrebai acum doi ani, probabil că aș fi răspuns că toate teatrele de stat ar trebui să fie pe proiect. Acum mă gândesc că e aproape imposibil în România azi să fii un actor cu mobilitate. Deși cred că asta ar fi benefic… Dar nu avem un sistem de asigurări care să ne permită doar teatrul pe proiecte. Cred că problema vine de undeva de la rădăcină și că de-aici ar trebui să începem schimbarea, și anume din facultăți. Există un număr foarte mare de absolvenți. Angajările în teatrele de stat sunt blocate și avem șomeri pe bandă rulantă. Evident că se nasc toate zonele astea de șușă. Sigur că publicul alege ce vrea să vadă, dar el trebuie și educat. Și nu simt că breasla are o strategie pe termen lung în sensul ăsta. Dacă vom continua în provincie să aducem copii de liceu la spectacole de o calitate îndoielnică vom pierde publicul ăla. Nu vreau să dau cu parul. Dacă am reuși să restrângem numărul de absolvenți, am rezolva problema inflației. Inflația asta dăunează pe multe planuri, inclusiv pentru că poți să iei un actor care nu e atât de înzestrat, doar pentru că îl poți plăti mult mai puțin. Și apoi, nu cred că trebuie să existe competiție în teatru. Ea e adiacentă, se întâmplă oricum… Dar până la urmă e o părere subiectivă a unui grup de oameni și nici n-ar putea şi nici n-ar fi de dorit să fie o opinie general valabilă…. Un spectacol care poate fi îngrozitor pentru tine, mie îmi poate trezi o emoție pe care n-am mai trăit-o niciodată.
Și atunci ce înseamnă teatru prost?
Teatrul – să nu-i zic prost, să-i zic teatru care mie nu mi se pare folositor – este cel care nu reușește să spună o poveste care să însemne ceva pentru omul care vine să-l vadă. Asta înseamnă o șușă, o poveste neinteresantă sau irelevantă. Și, pe de altă parte, cred că un teatru bun ar trebui să aibă pe scenă actori pe care să poți să-i admiri.
Print