Bogdan Cotleț: Partea mea preferată e drumul, nu destinația

Este, de foarte puțină vreme, Aviatorul din „Micul prinț” de la Teatrul de Comedie. Tot acolo îl puteți vedea în „Suflete moarte” sau „Revizorul”, iar la Unteatru îl puteți descoperi în „La țigănci”. În film a debutat în 2004, în „Ultimul stinge lumina”, și a jucat destul, așa cum n-a dus nici lipsa serialelor de televiziune. A câștigat mai multe premii. Teatrul îi dă mult, spune, dar îi și cere mult.  L-a descoperit în liceu și, de atunci, nu l-a mai părăsit. Între o repetiție pentru un nou spectacol regizat de Andrei și Andreea Grosu și o reprezentație la Comedie, Bogdan Cotleț a vorbit despre șanse, descoperiri, neputințe și mai ales întrebări și incertitudini la începutul unui an care se deschide sub semnul „Micului prinț”.

„Micul Prinț” a intrat, să spunem așa, recent în viața dvs. Ce loc și-a găsit în această viață?

Îmi place, mă bucură, mă provoacă, îmi e frică de el. Toate în același timp. Mă lupt de ceva ani cu o anxietate accentuată și orice rol care necesită o anumită energie mă sperie foarte tare. Deși în teorie totul este în regulă, deși la repetiții totul decurge conform unui plan, când mă lovesc de spectacol în sine lucrurile devin un pic mai complicate. Da, în continuare fiecare spectacol este un challenge pentru mine. La „Micul prinț”, problema pleacă de la faptul că nu e un text dramatic, așa că trebuie să găsești tot felul de „șmecherii” ca să-l poți sprijini pe o scenă, ca să nu ai două personaje care stau pe scaun și povestesc. Provocarea a fost pentru toți, inclusiv pentru domnul Alexandru Dabija, astfel încât să nu treneze.

Și astfel încât să spui altfel povestea, căci are și (dez)avantajul de a fi foarte cunoscută?

La prima discuție a trebuit să stabilim dacă e un text pentru adulți sau pentru copii. Evident, e și așa, și așa. Regizorul a optat pentru a doua variantă și de aici au plecat multe lucruri, pentru a putea explicita și pentru a face o tragedie prin comedie, cum se face în mod normal, prin contrapunct. Și aici e, cumva, la fel: un spectacol creat pentru copii ca să rezoneze adulții și, de fapt, toată lumea. Pentru mine, e o mare surpriză că, în sală, copiii sunt foarte cuminți la spectacol. Chiar nu mă așteptam. Mi se pare un mic câștig.

Copilăria de acolo seamănă cu copilăria dvs.?

Câteodată îmi vine să zic că nu-mi aduc aminte de a mea. Mie mi se pare că acolo e o copilărie conștientizată de mintea unui adult. Eu nu știu dacă am avut atâta inocență. Poate că am avut, dar la un nivel mai puțin profund. În „Micul prinț” e vorba despre copii foarte sinceri, nu care urmăresc diverse scopuri.

Mi se pare că, având acces la tot felul de informații, copiii procesează acum totul mult mai repede și reacționează altfel la orice stimul, și la poveste. Bănuiesc că rezonează la fel cum rezonau copiii din anii ’80-’90, să zicem. Cred însă că iau informația mai realist și mai concret.

Oare povestea are asupra copilului crescut cu tabletă și Internet același efect ca asupra copilului care ați fost, de exemplu?

Mi se pare că, având acces la tot felul de informații, copiii procesează acum totul mult mai repede și reacționează altfel la orice stimul, și la poveste. Îl studiez pe nepotul de doi ani și jumătate al prietenei mele și momentan nu văd o ruptură între creier și suflet la el. Bănuiesc că rezonează la fel cum rezonau copiii din anii ’80-’90, să zicem. Cred însă că iau informația mai realist și mai concret. „Micul prinț” este un spectacol care se petrece foarte mult în spectator, fiecare interacționând în felul lui cu ce e pe scenă, fiecare interpretând, fiecare făcând propriile legături cu emoțiile lui. Dacă te uiți relaxat la spectacol, nu are cum să nu pornească un tren de gândire și emoție.

Copilăria dvs. cum pare acum, dacă vă uitați înapoi?

Când mă gândesc la ea, totul e roz. Am avut jumătate de familie la Suceava și jumătate la București de când eram destul de mic. Îmi plăcea mult la Suceava, pentru că la București trebuia să fiu mai cuminte, să merg peste tot de mână cu fratele meu. Când ajungeam acolo, la Suceava, ne făceam de cap. Am amintiri legate de comunism, am avut depresiile aferente vârstei, am fost trist când a căzut regimul că nu mai pot să mă fac pionier, dar am prins Șoimii! Mă gândesc acum că ai noștri erau terminați că nu găseau de mâncare, dar țin minte că pentru mine și fratele meu era o bucurie să găsim cămara plină de grisine! Ca toți părinții, au avut grijă să ne ferească de greutățile lor. E responsabilitatea părintelui să-i dea copilului senzația că el e un stâlp care nu poate fi dărâmat.

Am amintiri legate de comunism, am avut depresiile aferente vârstei, am fost trist când a căzut regimul că nu mai pot să mă fac pionier, dar am prins Șoimii! Mă gândesc acum că ai noștri erau terminați că nu găseau de mâncare, dar țin minte că pentru mine și fratele meu era o bucurie să găsim cămara plină de grisine!

Și sunteți un stâlp care nu poate fi dărâmat?

Nici gând! Abia mă descurc cu câinele! Am un câine pentru că a trebuit să joc cu un câine în „Doi tineri din Verona”. Am mers la un adăpost de câini cu mașina Teatrului de Comedie, l-am ales (un câine care să semene cu Zdreanță!) l-am luat. Planul inițial era să-l las la teatru. Dar m-am gândit că, dacă fac așa, n-o să aibă încredere în mine pe scenă și l-am luat acasă. Acasă a rămas, iar acum au venit bătrânețile peste el. Eu sunt un om destul de detașat, sunt ultimul care află ce se întâmplă în jur și, revenind la copii, sinceritatea lor mă face praf și nu știu să relaționez emoțional cu ei. Relaționarea emoțională de pe scenă e altfel, inteligența emoțională se folosește altfel. Pentru un rol trebuie să muncesc destul ca să las concretul la o parte. E greu, fiindcă nu știu să renunț la creier. E o luptă, mai ales în meseria asta. Și pe scenă te ajută mult ce se întâmplă în jur. Dorina (actrița Dorina Chiriac, parteneră de scenă în „Micul prinț”– n. red.) mă ajută și mă simt, cumva, protejat, așa că pot să mă deschid.

Merită tot acest consum?

M-am întrebat și eu de multe ori. De foarte multe ori îmi vine să zic că vreau să fac altceva. La început, aveam curaj și inconștiență. Când am început să văd lucrurile în ansamblul lor, plăcerea nebună a rămas, dar e îngropată de multe ori de angoasă. Partea mea preferată e drumul, nu destinația. Iubesc repetițiile și descoperirile. E ceva minunat ce poate îmbogăți mult omul, îi poate crea o bucurie interioară adâncă. Am momente când pur și simplu mă opresc și îmi spun că da, iubesc meseria asta. Tot timpul e altceva, tot timpul apar oameni noi și lucruri noi. Tot timpul descoperi ceva nou.

Dar jucăria asta numită „teatru” cum ați descoperit-o?

Ca mulți ani. La liceu, m-a întrebat un coleg dacă nu vreau să vin la cercul de teatru condus de un profesor de română. Nu m-am dus. Dar după aceea am văzut un spectacol al trupei, de-acum condusă de Andi Vasluianu, verișorul unuia dintre elevi. Și am încercat. A fost unul dintre cele mai profesioniste medii în care am lucrat, nu prea se întârzia, aveam teme și discuții, analizam constructiv ce fac ceilalți, dar nu mă luam prea în serios. Și într-o zi Andi a țipat la mine: ori vin cu textul învățat mâine, ori nu mai vin deloc. Și a funcționat! A mers pentru că mi-a pus cineva cuțitul la os. Mama m-a întrebat la ce facultate „serioasă” o să dau admitere, căci actoria e doar un hobby. Am dat admitere și la una „serioasă”, dar n-am intrat.

Ați intrat însă pe alt drum. Ați ajuns unde doreați?

Nu. Dar, având în vedere contextul, probabil că e ok. Reușesc fără compromisuri. Însă ce vreau eu să fac mi se pare în continuare out of my reach. Mi-ar plăcea să fac, de exemplu, un serial ca The Office și ceva la care să mă uit în orice limbă ar fi, ceva ce să vreau să downloadez de pe Torente, care sunt greu de făcut din varii motive.

Dar teatrul cum s-a schimbat de când îl practicați?

S-a schimbat în bine, ceea ce nu înseamnă că nu e loc pentru mai bine. Dezvoltarea teatrului independent e un plus uriaș și parcă încep să se deschidă un pic și teatrele de stat. Sunt foarte mulți actori buni. Am mai văzut spectacole prin străinătate și, când mă întorc acasă și îi văd pe ai noștri, mi se pare bine. La Godot, de exemplu, unde vine corporatistul seara după o zi de muncă, mă uit și văd produse finite, care stau în picioare.

Mi-ar plăcea să rezolv crime și să salvez copii înfometați, dar, dincolo de mici gesturi, știu că nu pot să fac asta, în lipsa unui confort financiar și psihic. Și în teatru, ca în toate meseriile, crema e subțire. Cantitatea mare e din lapte comun. Probabil că acolo suplinești niște lipsuri prin orgoliu și încercarea de a demonstra ceva. Singurul aspect pozitiv al orgoliului în teatru este că-i poate face pe unii să fie geniali, să treacă dincolo de a fi doar buni.

Dar pe dvs. cum v-a schimbat teatrul?

Bănuiesc că, în afară de faptul că mi-a provocat anxietate, mi-a creat o libertate de a putea trăi într-un soi de bulă a detașării. Sunt multe lucruri pe care ai vrea să le faci, de care ai vrea să te ocupi, și evident că nu ai timp, energie și resurse materiale și interioare. Am ales teatrul pentru că-mi dă lucruri pe care le iubesc foarte mult. Mi-ar plăcea să rezolv crime și să salvez copii înfometați, dar, dincolo de mici gesturi, știu că nu pot să fac asta, în lipsa unui confort financiar și psihic. Și în teatru, ca în toate meseriile, crema e subțire. Cantitatea mare e din lapte comun. Probabil că acolo suplinești niște lipsuri prin orgoliu și încercarea de a demonstra ceva. Singurul aspect pozitiv al orgoliului în teatru este că-i poate face pe unii să fie geniali, să treacă dincolo de a fi doar buni: adică să rămână în rețetă, dar în același timp să și treacă dincolo.

Revenind la misiuni posibile și imposibile, e teatrul social o posibilitate?

Nu e rău. Pe unii îi pasionează. A fi detașat, ca mine, nu înseamnă a fi dezinteresat. Eu vreau să caut nuanțe. Lucrurile nu sunt aproape niciodată albe sau negre. Am fost o dată cu membrii unei trupe care au jucat un astfel de spectacol la Vadu, la mare, despre violența domestică. Nu știu care este eficiența lor, dar e foarte bine că există oameni pasionați care vor să facă asta.

E firesc. Trăim într-o lume violentă.

Iar pe mine mă crispează destul de tare cam orice e violent. Când merg cu un taximetrist violent, mă tulbură și nu înțeleg de ce. Așa e lumea și nu poți s-o schimbi. Suntem violenți din frustrare, evident. Nația asta are niște paradoxuri foarte ciudate. Pe facebook dezbaterea despre rasism și homofobie e de mare violență și aciditate. Dar, dacă te uiți în istoria noastră, nu prea găsești mare lucru în sensul ăsta.

Dacă vă întâlniți cu peștișorul de aur diseară, după spectacol, și vrea să vă îndeplinească trei dorințe, ce-i cereți?

Să nu mai am anxietate. „Să fie bine să nu fie rău!”. Să am energia de la început. Cum nu mai ai energia și creierul de la douăzeci de ani, trebuie să le suplinești prin muncă.