Într-un recent interviu pe care mi l-a acordat pentru revista noastră, regizorul Andrei Munteanu spunea că şi-ar „dori ca şcoala să pregătească Actori, nu prestatori de servicii artistice” şi „să se revină la sistemul de cinci ani de actorie şi nu de trei, cum sunt acum”. Pentru că nu era locul, am punctat doar această problemă, dar nu am dat-o uitării. Mai ales că este una dintre pietrele de moară ale învăţământului superior, dar mai ales al celui vocaţional.
N-am să mă întorc acum la Declaraţia de la Bologna (de la semnarea căreia luna acesta se împlinesc 13 ani – iunie 1999) şi la marele proiect reformator al învăţământului european. Nici la reacţiile de respingere pe care le-a stârnit de-a lungul acestor ani în multe dintre ţările Uniunii. Şi nici la totala lipsă de reacţie a studenţilor şi a profesorilor din România. În ceea ce mă priveşte, subscriu celor spuse de profesorul Daniel Barbu cu privire la scopul implementării unui atare sistem – orientarea către piaţă a învăţământului superior: „Universităţile sunt locuri ale cunoaşterii, de formare intelectuală, nu de deprindere a unei meserii. În schimb, în România, şi nu numai, vrem să-i facem pe studenţi, încă din liceu, un fel de iobagi, de şerbi ai unei meserii anume: mecanici, avocaţi, economişti”. Dincolo de avantajul, deja expus de profesorul Barbu, că astfel se uniformizează nivelurile de studiu din instituţiile de învăţământ superior ale Uniunii Europene – „orice parcurs universitar este la fel în Finlanda, România, Spania sau Franţa” – ne vom confrunta cu lipsa unei solide educaţii academice pentru copiii şi/sau absolvenţii noştri. Sigur, există opţiunea studiilor masterale şi apoi doctorale. Dar cine, cum şi cu ce folos le face, asta-i o cu totul altă poveste.
Iar în cazul celor care îmbrăţişează un domeniu artistic, lucrurile stau cu mult mai rău. În universităţile şi academiile de arte (la stat) numărul locurilor a crescut – nu mai deschidem discuţia locurilor cu taxă sau a abundenţei locurilor pe care le oferă învăţământul privat –, în timp ce numărul anilor de studiu a scazut… 5-4-3. Şi nu mi-am propus aici să analizez neajunsurile de moment şi consecinţele pe termen mediu şi lung.
Să trecem la cele practice: ce se întâmplă cu un actor, să spunem, care, după trei ani reuşeşte să se angajeze într-un teatru de prim rang din ţară? Ce se întâmplă dacă i se oferă roluri importante şi are succes, dacă intră şi în industria filmului sau dacă doar obţine câteva contracte foarte bune la tv sau în publicitate? Va amâna, cu siguranţă, studiile masterale, iar despre cele doctorale nici nu mai încape vorbă. În timp ce un actor excelent îşi face meseria cu talentul cu care a fost dăruit, dar cu doar trei ani de facultate, fără master şi doctorat, colegul lui, intrat la facultate printr-un concurs mai ales de împrejurări, obţine posturi de conducere şi/sau un loc la catedră. De ce? Pentru că, dacă tot n-a găsit niciun teatru care să-l angajeze şi niciun regizor care să-i dea măcar un rol episodic în vreun film, a avut tot timpul din lume să-şi facă şi master, şi doctorat. Cine are curajul să susţină în spaţiul public că un asemenea sistem nu poate duce la performanţă, ci doar la manifestarea plenară a imposturii cu acte în regulă?
Deocamdată stăm încă bine, suntem încă într-o perioadă de tranziţie. Dar ce se va întâmpla peste ceva ani, când la conducerea instituţiilor de cultură şi la catedră, în academiile şi universităţile de artă, se vor afla „artişti” legitimaţi de un teanc de diplome, oameni fără talent mustind de invidie pe talentul şi succesul celor pe cei care îi conduc sau le sunt profesori? Micile neajunsuri ale sistemului Bologna se văd acum, dar marile lui „beneficii” vor apărea abia peste vreo 10-15 ani.
Print