„Fântâna” (1917) – Marcel Duchamp. Un pisoar din porţelan. Operă de artă dadaistă. Bornă în arta secolului XX. „Compoziţie VIII” (1923) – Vasili Kandinski. Linii drepte şi frânte, cercuri colorate şi figuri geometrice amestecate. Tablou reprezentând perioada Bauhaus. Expus în Guggenheim Museum. „Cutiile de supă Campbell” (1962) – Andy Warhol. 32 de cutii de Supă Campbell pictate într-un dreptunghi cu patru linii şi opt coloane. Landmark în PopArt. Lucrare expusă în MoMA, New York. Primele exemple care îţi vin în minte atunci când eşti confruntat cu întrebarea ce e arta şi ce o face să fie ceea ce e şi cine îi certifică această calitate de a fi artă. O dezbatere care a cutremurat mediile artistice ale secolului trecut. O dicuţie lungă întinsă pe mai bine de o sută de ani. Astăzi suntem mult mai relaxaţi în această privinţă. Sau mai snobi. Dacă un om alege să îşi înfigă nişte cârlige în spate şi să se lase atârnat în faţă la Harrods, spunând că e artist şi că ceea ce face el se numeşte performance îl credem pe cuvânt şi ne grăbim să ne dăm cu părerea referitor la sensul din spatele actului în sine.
Constantin Brâncuşi nu a fost nici el ocolit de efectele acestor neclarităţi în privinţa artei şi a formelor sale. În 1927 a intentat un proces împotriva Statelor Unite ale Americii, pentru că lucrarea sa „Pasărea în spaţiu” a fost catalogată de către vameşi drept „obiect utilitar” laolaltă cu „ustensile de bucătărie şi echipament spitalicesc”. În urma procesului artistul a avut câştig de cauză, iar această luptă victorioasă a ideei de artă împotriva legilor sterile şi obtuze a reprezentat un pas important în războiul cel lung.
Ce este, aşadar, arta. Astăzi am putea spune cam orice se defineşte ca atare. În materie de arte plastice criteriile estetice au devenit foarte laxe. Reinterpretările de tot felul sunt lăudate şi susţinute. Porcii roz sunt expuşi cu mândrie, muzeele sexului din mai toate capitalele europene gem de turişti, iar performance-ul, ei bine performance-ul se dă în spectacol în mod plenar. La teatru, însă, liniile nu sunt atât de vagi. Teatrul e puţin mai conservator. Chiar dacă există regizori care au adus actul sexual explicit pe scenă, chiar dacă se omoară animale vii care se gătesc în faţa spectatorilor, toate aceste acte artistice pe care unii le-ar putea considera atrocităţi se petrec în virtutea unui scenariu de joc care corespunde unei structuri dramatice. Indiferent de modalitate de expresie, de povestea pe care vrei să o spui, de mijloacele adiacente pe care le aduci în spectacol, de mulţi factori, structura dramatică este acel ceva ce nu poate lipsi din teatru.
Ori exact asta lipseşte spectacolului „Brâncuşi împotriva Statelor Unite” scris şi regizat de Eric Vigner la Teatrul Odeon. A lua stenogramele unui proces, fie el şi istoric, şi a le forfeca puţin cât să dureze cam cât un spectacol de teatru nu înseamnă să scrii o piesă. Cu atât mai puţin un scenariu de joc. Nu orice dialog, oricât ar fi de incitant şi de tensionat, este teatru. Dincolo de conflictul evident al catalogării „Păsării” lui Brâncuşi drept operă de artă sau obiect utilitar nu există niciun fel de intenţii antagonice care să ducă acţiunea mai departe. Nu există relaţii între personaje. Doar caracterizări simpliste şi superficiale ale unor caractere. Şi nici acolo până la capăt. Căci impresia generală este aceea a unor actori care se luptă cu un text ce le stă împotrivă, abandonaţi de un regizor care nu ştie ce să le ceară şi care încearcă fiecare după imaginaţia şi intuiţia proprie să umple goluri multe şi evidente.
Premiera acestui spectacol a fost o oportunitate de imagine pentru Teatrul Odeon; celebrarea Anului Constantin Brâncuşi, parteneriatul cu Compania Suzanne M, sprijinul Ministerului Culturii din Franța, al Institutului Francez, Region Bretagne, şi al Ambasadei Franței la București. O companie selectă, ce ar fi trebuit să contribuie la o realizare artistică de calitate. Este aproape ilariant ca un subiect centrat pe arta abstractă, care celebrează opera unuia dintre cei mai importanţi artişti ai cubismului să fie reprezentat scenic atât de naturalist-descriptiv, trenant şi fără prea mult imaginaţie. Pe cât de spectaculoasă este opera în sine, pe atât de plat şi opintit este spectacolul. Ceea ce se vor a fi efecte scenice, vocea lui Brâncuşi bubuind în difuzoare care precedă intrarea lui, luminile care scad pentru a contura tensiunea din cameră şi cam atât nu fac altceva decât să îngroaşe tautologic o tramă ce nu e deloc greu de urmărit, tocmai pentru că este atât de explicită, clară şi prea puţin artistică.
Distribuţia funcţionează cu motoarele la turaţie maximă pentru a suplini lipsurile majore ale scenariului şi regiei. Fiecare în parte a încercat să îşi creeze un personaj din nimic. Dar atâta timp cât spectatorii plasaţi la doar câţiva metri pot observa cum actorii citesc textul din foi în repetate rânduri, iar relaţiile dintre personaje aproape că lipsesc cu desăvârşire şi se rezumă la mici comentarii personale ale avocaţilor, priviri ostentative care se vor a fi cu subînţeles, nu se poate pune problema de performanţă. Există o singură scenă a cărei construcţie are ceva în comun cu teatrul – interogatoriul lui Ingersoll Aitken interpretată de Virgina Rogin. Tuşa de umor a acestor câteva minute şi crescendoul în care Carmen Tănase ritmează întrebările, reacţiile calme în contrapunct ale lui Marius Damian şi seriozitatea enervată, pasiv-agresivă a Oanei Ştefănescu fac ca acest ping-pong în patru să funcţioneze altfel decât o face restul spectacolului. De cealaltă parte stau intpretările lui Laurenţiu Lazăr – Brâncuşi şi Relu Poale Lungi – Thomas Jones care supralicitează, îngroaşă fiecare tuşă, vibrează fiecare sunet şi creează fantoşele unor personaje.
Filmele hollywoodiene cu procese ne plac nu neapărat datorită procelesor în sine. Şi în „Kramer vs. Kramer”, şi în „Philadelphia”, şi în „12 angry man”, şi în „Avocatul diavolului”, şi în „The judge” există poveşti şi situaţii în care acele personaje să existe în afara sălii de judecată. În plus filmul are avantajul decupajelor, al mişcărilor de aparat, al detaliului şi al coloanei sonore. Când ştii că nu ai toate astea, e nevoie de o structură dramatică impecabilă şi de actori care să ştie exact ce joacă pentru a putea să se ocupe şi de ce anume au de jucat. Nu citind din foi. Nu e suficient să ai un subiect ce pare atât de interesant de unul singur, încât numai enunţat şi va încânta publicul. Speculaţiile în artă nu ajung prea departe. Iar oportunităţile nu sunt o garanţie în sine nici ele. Marii arbori nu lasă, într-adevăr, să crească nici măcar iarba la umbra lor. Dar dacă tot eşti tentat să încerci, ar fi util să plantezi măcar nişte seminţe.
TEATRUL ODEON
„Brâncuşi împotriva Statelor Unite”
Text şi regie: Eric Vigner
Traducerea: George Banu
Distribuția:
Judecătorul Waite: Oana Ștefănescu
Maestra C.J. Lane: Carmen Tănase
Maestrul M. Higginbotham: Marius Damian
Edward Steichen: Richard Bovnoczki / Silvian Vâlcu
Jacob Epstein: Mircea N. Creț
Watson: Elvira Deatcu
William Henry Fox: Mugur Arvunescu
Constantin Brâncuși: Laurenţiu Lazăr
Ingersoll Aitken: Virginia Rogin
Thomas H. Jones: Relu Poalelungi
Asistent regie: Vlad Chiriță
Decor și costume: Constantin Ciubotariu
Light design: Kelig le Bars
Sound design: John Kaced
Fotografii de Adrian Bulboacă
Print