„Ordeeer! Ordeeer!ˮ, strigă Speaker-ul Camerei și lovește cu ciocanul în masă de câteva ori, în speranța de a restabili liniștea. Nu, nu mă aflu în Marea Britanie, ci la Berlin. Şi nu, nu este vorba de Camera Comunelor a Parlamentului Regatului Unit, ci de sala teatrului Hebbel am Ufer (HAU 1). Iar Speaker-ul îmbrăcat cu o mantie roșie și purtând pe cap o beretă neagră, așezat central la balconul sălii, lovește, de fapt, cu un ciocănaș pe o scândurică de tocat carne.
Este vineri, 29 martie 2019, data la care Marea Britanie ar fi urmat să părăsească Uniunea Europeană. Acesta este și motivul pentru care colectivul germano-englez Gob Squad și-a intitulat noua producție I Love You, Goodbye (The Brexit Edition). Gândit sub forma unui show de gătit live, spectacolul-performance a avut o unică reprezentație de la ora 19.00 până după miezul nopții. În cele aproape șase ore, pe scenă au fost preparate șapte feluri de mâncare, tot atâtea câți membri se află în componența grupului. De remarcat faptul că Gob Squad a luat naștere în 1994, deci „are aproape aceeași vârstăˮ cu cea a Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht a fost semnat în 1992).
Trei mese cu ustensilele respective de gătit sunt înșirate pe scena turnantă. Cei șapte preiau succesiv rolul Speaker-ului sau al bucătarului șef, respectiv al unuia dintre cele două ajutoare de bucătar. Fiecare pregătește un fel de mâncare tipic pentru orașul său natal. Astfel, Johanna Freiburg din Hamburg gătește o tocană de pui, iar Berit Stumpf din Garbenteich – așa este numele localității din Statul Federal German Hessen – un sos verde. Bastian Trost prepară un fel de mâncare făcut pe bază de brânză dulce după o rețetă moștenită de la bunica sa, în timp ce Sean Patten pregătește un Trifle – un desert englezesc cu căpșuni și kiwi. Şi Haggis, o specialitate din bucătăria scoțiană ce constă din stomacul unei oi cu diferite umpluturi.
„Ordeeer!ˮ răsună de la balcon atunci când pe scenă se naște un conflict, de exemplu când plantele aromatice pentru sosul verde, în loc să fie tocate manual de către cele două ajutoare de bucătar, sunt de-a dreptul măcelărite cu mixerul. Din când în când Speaker-ul supune anumite aspecte la vot, iar noi, spectatorii, cei care reprezentăm „Cameraˮ, strigăm în cor „Daˮ sau „Nuˮ. Vegetarianismul este în mod clar una dintre problemele care preocupă publicul. Căci la întrebarea dacă cârnații de casă ar putea fi folosiți drept condiment în bucate, răspunsul unanim este „Nuuuuˮ. În același mod este desființată și apartenența lui Sarah Thom la clasa muncitoare, din moment ce fiul ei… studiază la Oxford. În concluzie, „The Noes have itˮ. Sunt însă și anumite întrebări ce primesc aprobarea spectatorilor. Așa e, de exemplu, faptul că fasolea pe pâine prăjită (Beans on Toast), preparat de aceeași Sarah Thom, poate să fie considerat un fel de mâncare.
Spectacolul evită orice conținut politic direct, concentrându-se măcar acum, înaintea semnării contractului de separare, pe aprofundarea cunoașterii (culinare) reciproce. Este o parodie politică ce mustește de umor inteligent și reușește deopotrivă să îndemne la reflecție și să provoace hohote de râs. Umorul reiese din jocul de cuvinte. Astfel, de exempul, desertul britanic „Trifleˮ mai înseamnă în engleză și un lucru neimportant, un fleac. Sau când, încă de la începutul spectacolului, Speaker-ul Simon Will o solicită pe Johanna Freiburg să explice cuvântul Fremdwort („termen străinˮ), iar ajutorul de bucătar Sharon Smith înțelege doar Friend Word („cuvântul prietenˮ).
Fiecare sesiune de gătit – spectacolul are șase pauze – decurge după același tipar: un cântec karaoke introductiv urmat de show-ul propriu-zis, care este pe alocuri întrerupt de scene de dans sau de sesiuni de „discuții bilateraleˮ. Distractive și absurde deopotrivă sunt cântecele karaoke. Selecția coloanei sonore uimește prin consistență și unitate. Spectacolul debutează cu „Strangers in the Nightˮ a lui Frank Sinatra interpretat de doi artiști ai companiei în limba universală Esperanto. Cu cât seara se apropie de miezul nopții, textul melodiilor pare a căpăta din ce în ce mai mult subînțeles. Lista cuprinde hit-uri ale anilor 1980 („Da, da, daˮ – Stephan Remmler, „No more I love youˮ – Annie Lennox, „If you could leave me nowˮ – Chicago, „The winner takes it allˮ – ABBA), dar și șlagăre mai vechi („Je t’aimeˮ – Jane Birkin și Serge Gainsbourg) sau mai recente („I’m a survivorˮ – Destiny’s Child).
În cadrul sesiunilor de „discuții bilateraleˮ sunt scoase în evidență și clișeele culturale sau stereotipurile. Memorabilă este scena negocierilor germano-britanice privind formele corecte ale desfășurării Crăciunului în familie. Pe brad trebuie să se afle lumânări adevărate – aceasta este o linie roșie pe care Sharon Smith, ca reprezentant al Germaniei, nu o poate depăși, în timp ce Sarah Thom preferă luminile electrice și sfătuiește delegații germani să „îmbrățișeze culorile în viața lor și să depășească în sfârșit momentulˮ.
Şi scenele scurte de dans, efectuate de multe ori într-un mod voit dezordonat, sporesc atmosfera de divertisment. Proiectate pe peretele din spatele scenei printr-o videocameră amplasată în tavanul sălii, deasupra actorilor, dansurile capătă o perspectivă neașteptată. Toți cei șapte artiști au o prestație remarcabilă, dând dovadă de profesionalism și talent de improvizație.
Abia video-ul șocant din ultima scenă ne readuce la realitate: într-o vale aridă și stâncoasă, un animal din genul iguanelor încearcă să scape cu disperare de o mulțime de șerpi care se străduiesc să-l prindă. Şopârla fuge cât o țin picioarele, însă la un moment dat este prinsă, iar șerpii încep să se încolăcească cu repeziciune în jurul ei. Mare este uimirea publicului când, totuși, iguana reușește să se elibereze și să se cațere pe o stâncă unde, în sfârșit, șerpii nu o mai pot ajunge. Un oftat de ușurare străbate sala. Dar oare șopârla nu reprezintă Marea Britanie? Atunci șerpii întruchipează celelalte state membre ale Uniunii Europene? Întrebări la care suntem lăsați să reflectăm doar câteva minute. Căci după încheierea spectacolului începe petrecerea nocturnă. Nu înainte ca fiecare spectator care a rezistat până la final să primească o felie de toast cu câte o mică porție din cele șapte feluri gătite – toate dovedindu-se a fi necomestibile.
Print