În urmă cu exact doi ani, în primăvara lui 2014, publicam un interviu cu regizorul Radu-Alexandru Nica, al cărui titlu era „Nu mă interesează teatrul militant”. Iar afirmația lui era destul de radicală. Iată ce spunea Radu-Alexandru Nica la acel moment: „Pe mine nu mă interesează să fac un teatru social. Absolut deloc! Nu mă interesează teatrul militant. (…) Nu sunt stângist în gândire! Și cred că asta cu fluturat stângismul prin teatru, dar trăit cât se poate de burghez e o formă de ipocrizie care îmi repugnă teribil. Vreau să-i las omului posibilitatea de a alege, nu să-l manipulez cu nedreptățile sociale la care oricine e sensibil. Nu vreau să-l spăl pe creier și să-i spun: <Tu, burghezule cel rău, de ce n-ai grijă de copiii din orfelinate și de oamenii din penitenciare, și de copiii abuzați și drogați etc.?>”
Suntem în 2016, la sfârșit de mai, și, după câțiva ani buni, Radu-Alexandru Nica a revenit să monteze în București, unde a pus în scenă la sala ArCuB Gabroveni spectacolul „București. Instalație umană”. A cărui prezentare sună așa: „O instalație teatrală, un spectacol ofensiv, secvențial, frontal, angajat politic”. Și într-adevăr, după ce vezi spectacolul de la ArCuB nu poți să nu recunoști că este una dintre cele mai angajate montări pe care le-au cunoscut scenele Bucureștiului în ultimii mulți ani, e un spectacol dur, un spectacol militant, un spectacol social. Am s-o spun de la început. În timp ce vedeam spectacolul m-am bucurat că Radu-Alexandru Nica s-a răzgândit în privința declarației pe care o făcea acum doi ani, pentru că propunerea lui are două mari calități. Întâi, nivelul, inovația și formula estetică – un tip de teatru conceptual cu un amestec inteligent de emoție, un tip de teatru poetic social, cu irizări din teatrul german, care pe scenele din București ajung mai greu, și cu o formă de originalitate autentică. Iar a doua calitate este aceea că, urmărindu-i parcursul regizoral, nu pot să nu constat că Radu-Alexandru Nica refuză să devină sclavul unui stil și are curaj să experimenteze, să nu se manierizeze, să caute mereu în alte direcții.
Spectacolul de la ArCuB este o creație colectivă și se simte spiritul întregii echipe: Nicholas Cațianis, Irina Crăiță-Mândră, Andu Dumitrescu, Florin Fieroiu, Ada Galeș, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Vlaicu Golcea, Denis Hanganu, Ada Lupu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Radu-Alexandru Nica, Ciprian Nicula.
Ceea ce reușește în primul rând să transmită „Instalația umană” este nu atât spiritul unui oraș, cât respirația lui. E viu, e autentic, e critic. Și se regăsesc aici deopotrivă istoria lui, îi simți pulsul, griurile, urâtul, ritmul absurd, violența, farmecul, eterogenitatea, furia, revoltele ultimelor luni, spaima de cutremur, incendiul de la Colectiv, ipocriziile, sistemul medical la pământ, mititeii pe grătar, maneaua, corupția, pasivitatea. Nu lipsește aproape nimic. Spectacolul este în primul rând o stare… Și începe încă din foaier. Cei nouă performeri – Nicholas Cațianis, Ada Galeș, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula – cu un fel de „lupe” uriașe care le deformează chipurile, se plimbă printre spectatori, încercând o formă subtilă de interacțiune.
Încă dinainte să intri în sală simți că „București. Instalație umană” este spectacolul unei (alte) generații. O generație ale cărei gânduri și revolte le vezi de obicei pe Facebook, o generație care vrea schimbare, o generație dură, puternică, sigură pe ea. O generație care nu vede nimic frumos în jur. O minoritate care vrea să fie mai puternică decât majoritatea, o generație sătulă, o generație supărată pe Catedrala Mântuirii Neamului, o generație pentru care biserica (confundată, adesea inconștient, cu creștinismul) devine dușman personal, o generație pentru care corectitudinea politică, devenită un must, se transformă adesea într-un formă de dictatură pe care ei, cu toții, o confundă cu libertatea absolută. O generație care simte nevoia să dărâme cam tot ce s-a construit până acum și care își cere cu disperare dreptul la sincronizare. Da, e un spectacol viu, necesar, spectacolul unei lumi noi, greu de păcălit și, paradoxal, atât de ușor de manipulat, o lume nouă, tăioasă, inteligentă, cu o sensibilitate rece și în care individualitățile se topesc în grupuri…
Ca un puzzle, atât la nivel de imagine (conceptul și realizarea instalației video sunt semnate de Andu Dumitrescu), cât și la nivelul dramaturgiei (semnate de Ada Lupu, Florin Fieroiu, Radu-Alexandru Nica) sau al mișcării scenice (Florin Fieroiu), montarea ase dezvoltă pe mai multe planuri. Muzica lui Vlaicu Golcea acționează aproape subliminal. Pe ecranele din spate se mișcă imagini sparte – Bucureștiul din bucăți. Blocuri comuniste în ceață, Dâmbovița cu toată poezia mizeriei ei, câini vagabonzi, mici sfârâind pe grătar, oameni pe stradă, metroul. Pe scenă, nouă performeri refac timp de o oră din povești, tot ca un puzzle, imaginea aceluiași oraș. O maică alungată de la Mitropolie – corupția din Biserică. O petrecere la vila lui Ion Iliescu – manele, mititei, dedicații muzicale pentru toți politicienii-mafioți și Ilinca Manolache dansând seducător din buric. Un cutremur. Străzile și aleile Bucureștiului cu nume ciudate, jucate de actori. Incendiul de la Colectiv și întrebări în sală („Credeți că a fost accident sau crimă? S-a schimbat ceva de-atunci?”), la care se primesc răspunsuri timide. Și revolta asumată: „Marș la proteste!” Toate, urmate de întrebări dureroase. „Dacă ar veni peștișorul de aur la tine ce i-ai cere?” Să facă un nou teatru în București, unde să fie loc pentru actorii tineri? Sau ai învia pe cineva de la Colectiv? Sau pe cineva drag? Acesta este însă și momentul în care spectacolul pierde, pentru că militantismul, în fond inteligent dozat, parcă scapă de sub control. Pentru că, în ciuda aparentei libertăți absolute pe care i-o lasă spectatorului, toate aceste întrebări conțin vinovății pe care le induc subtil publicului. La fel și momentul în care Ada Galeș rămâne singură pe scenă și invită oameni din public, femei sau bărbați, la un sărut pe gură… și un selfie. Deși e evidentă valoarea ei militantă fie pentru înfrățirea între oameni, fie pentru a combate cele trei milioane de semnături în favoarea familiei tradiționale, scena diluează din esența spectacolului.
Așa cum este conceput, „București. Instalație umană” are în acest moment valoare de manifest, iar Radu-Alexandru Nica are meritul de a fi venit într-un oraș care nu-i aparține și de a fi vorbit despre el în același timp implicat și distanțat și de a fi pus oglinda în față unei generații cu chipuri augmentate, distorsionate, ca-n „prologul” spectacolului, din foaier.
București. Instalație umană
Producător: ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București
Un spectacol devised de: Nicholas Cațianis, Irina Crăiță-Mândră, Andu Dumitrescu, Florin Fieroiu, Ada Galeș, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Vlaicu Golcea, Denis Hanganu, Ada Lupu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Radu-Alexandru Nica, Ciprian Nicula
Performeri: Nicholas Cațianis, Ada Galeș, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula
Regia: Radu-Alexandru Nica
Concept și realizare instalație video / obiect / deformance intro: Andu Dumitrescu
Concept și mișcare scenică: Florin Fieroiu
Muzică originală și sound design: Vlaicu Golcea
Dramaturgia: Ada Lupu, Florin Fieroiu, Radu-Alexandru Nica
Asistent regie: Irina Crăiță-Mândră
Foto Adi Bulboacă
Buna seara.
Am vazut spectacolul din 18 iunie.
Aveam niste dileme si intrebari in legatura cu unele momente din spectacol. Credeam ca rolul unui critic este mult peste a povesti un act artistic. “Cu un fel de lupe care le deformeaza chipurile”. Oare sa fie doar asta? Intreb.Muzica actioneaza subliminal? Nu mai e nimic de spus despre ea? Tipul de miscare propus? Chiar nimic nu putea fi aprofundat? Dezvoltat/desfiintat/gasit subtexte, simboluri?
Multumesc anticipat pentru raspuns