Sunt zece ani de când Tudor Chirilă cânta despre un „Alt oraş” şi îşi dorea să îl oprească în loc, să şteargă fiecare bloc cu guma pentru ca apoi să clădească un oraş în care oamenii zâmbesc din bucăţi de plajă. Spunea el că vrea să locuiască pe o stradă desenată de un copil şi să fie un desen sub paşii mici ai unei fetiţe. Frumos, nu? Da, dar tot el spunea, în acelaşi cântec cu vedem ştirile în rate, cu gunoaiele prind viaţă noaptea şi vorbesc „despre oraş, firesc”, îndemna ironic participanţii la trafic „claxonează, da, claxonează, nu fi prost. Dacă nu claxonezi nu participi la hitul zilei” şi punea pe o scară a evoluţiei consumerismul materializat: „butic, mini-market, super-market, hyper-market, expo-market”. Cântecul nu a ajuns hit. Dar era un manifest despre oraşul nostru. Zece ani mai târziu nu doar că nu s-a schimbat mai nimic, dar parcă prea ne-am obişnuit să ridicăm din umeri şi să zicem trist: asta e.
„Bucureşti. Instalaţie umană” realizat de Arcub este un spectacol într-adevăr manifest. Declarat. O mostră de teatru angajat social, fără a fi declarativ în acest sens. Mesajul social, păsul nostru al tuturor, este transpus în limbaj teatral fără prea multe ostentaţii. Problemele noastre de zi e zi, de la câinii vagabonzi la asaltul găştilor de ascultători de muzică în care rimele precum „duşmani, fani, bani” fac bancnotele să se reverse în teancuri peste interpreţi. De la cutremurul personificat într-o tânără frumoasă care ne spune cu răbdare şi calm că îi e dor de noi şi abia aşteaptă o întâlnire pentru care ne invită, cu cinism, să fim cât mai nepregătiţi şi până la mijloacele de transport în care suntem fie furaţi, fie pipăite sau chiar şi una şi alta. De la protestele şi strigătele din stradă devenite refren şi până la automatismele fanatice ale corporatiştilor care îşi dedică viaţa unui logo, închişi în cubul lor de polistiren din clădirea de aluminiiu şi sticlă.
Nouă performeri stau la pupitre asemeni unor instrumentiști dintr-o orchestră în faţa portativelor. Pe ecranele din fundal o pungă este bătută de vânt în culori stridente. Citatul cultural din „American beauty” şi reinterpretarea lui în plan mioritic. Dacă filmul în care Kevin Spacey visează la o adolescentă înconjurată de petale de trandafiri este o metaforă ironică a societății americane, spectacolul de la Arcub este o radiografie mult mai puţin edulcorată, dar la fel de percutantă a realităţii de 2016 a unei capitale europene – Bucureşti.
Cu mult umor, cu ironie, auto-ironie, asumare şi o revoltă bine ancorată în argumente, nouă tineri fac o demonstraţie artistică a frustrărilor noastre adunate. Sunt vocea străzii transformată în portavoce artistică. „Bucureşti. Instalaţie umană” este un spectacol făcut de oameni tineri pentru uzul celor care au uitat cum să mai fie tineri. Poate că Facebook-ul nostru cel de toate zilele nu este, totuşi, o unealtă atât de puternică pe cât l-am crezut. Poate că nu este suficient să semnăm petiţii şi să strigăm în stradă. Suntem consideraţi teribilişti. Nu demult eram numiţi golani. Subtilitatea artei şi detaşarea pe care o impune o interpretare pe o scenă ar putea, poate, avea efect. În mod clar actorii nu sunt nişte golani care îşi strigă nemulţumirile onomatopeic. Sunt purtătorii unui mesaj al unei întregi generaţii. Iar acest mesaj este transmis cu toate instrumentele specifice profesiei lor. Mulţi ne lăudam şi dăm check-in din Piaţa Universităţii la proteste. Şi ne postăm buletinul cu dovada că am votat pe toţi pereţii virtuali. Acest gen de spectacol demonstrează că se poate face mai mult decât atât. Şi mai inteligent. Şi mai subtil. Şi mai artistic. Şi mai emoţionant. Şi mai dureros. Dar fără frică. Şi foarte asumat.
În întregul său, spectacolul funcţionează. Dacă nu îţi ridică semne de întrebare, măcar îţi ridică o sprânceană şi îţi răscoleşte o tristeţe personală. Găseşti, undeva, o bucăţică din tine. Fie în râs, fie în vinovăţia de a fi indiferent, fie în tristeţea de a întoarce capul sau de a ridica din umeri. Un singur moment este uşor tezist şi mult prea ostentativ faţă de restul parcursului scenic. Militantismul pentru LGBT şi omagiul adus victimelor din Oregon vine cam din senin şi mizează pe o sâcâire pasiv-agresivă a publicului. Singurul derapaj de la un statement solid şi bine fundamentat.
„Bucureşti. Instalaţie umană” are toate datele unui spectacol solid, cu un scenariu bine structurat, cu un ritm susţinut, neaşteptat şi foarte percutant. O transpunere artistică a văicărelilor noastre care planează ameninţător, dar niciodată nu se iau prea în serios. Puse pe o scenă acoperită de fotograme ale oraşului nostru capătă, parcă, mai mult sens şi se iau mai în serios. Cu asumare şi civism, realizatorii acestui spectacol au făcut primul pas către normalitate – au vorbit pe limba lor, pe limba teatrului, celor care sunt dispuşi să audă – un public viu şi alert, care alege să se ridice din scaun şi să nu se aşeze, doar, comfortabil în faţa laptopului. Mănuşa a fost aruncată.
ArCuB
„București. Instalație umană”
Un spectacol devised de: Nicholas Cațianis, Irina Crăiță-Mândră, Andu Dumitrescu, Florin Fieroiu, Ada Galeș, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Vlaicu Golcea, Denis Hanganu, Ada Lupu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Radu-Alexandru Nica, Ciprian Nicula
Performeri: Nicholas Cațianis, Ada Galeș, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula
Dramaturgia: Ada Lupu, Florin Fieroiu, Radu-Alexandru Nica
Un spectacol coordonat de Radu-Alexandru Nica, după un concept de Florin Fieroiu
Concept și realizare instalație video / obiect / deformance intro: Andu Dumitrescu
Mișcare scenică: Florin Fieroiu
Muzică originală și sound design: Vlaicu Golcea
Asistent regie: Irina Crăiță-Mândră
Producător: ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București
Print