Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta este o instituţie binecunoscută publicului românesc amator de „viaţă frumoasă”. An de an, în ultimele cinci toamne, ne-am întâlnit cu artiştii maghiari invitaţi la festivalul organizat de „omologul” bucureştean – Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”. Nu mai puţin cunoscute sunt şi colaborările artistice dintre cele două instituţii, concretizate în spectacole autohtone de succes, precum opereta „Silvia” sau musicalurile „Romeo şi Julieta” şi „Rebecca”.
Înfiinţat în anii interbelici, sub titulatura de Teatru Metropolitan de Operetă, aşezământul avea misiunea de a continua tradiţia în cealaltă capitală a genului, alături de Viena, dar şi de a o îmbogăţi cu soluţii artistice moderne. De altfel, clădirea fusese construită la sfârşitul secolului al XIX-lea după planurile unor vestiţi arhitecţi vienezi, pentru a găzdui spectacole de divertisment, serate muzicale, seri de dans, cine festive sau intimităţi elegante. Valsul, polca, mazurca sau galopul răsunau în sala spaţioasă înconjurată de loji discrete. Începutul Primului Război Mondial marchează sfârşitul acestei epoci de aur. Simbolurile, însă, au fost păstrate: imensul candelabru vechi de un secol, lămpile-statuetă, coloanele ornamentale ce susţin lojile, cărora li s-au adăugat noi vitralii şi oglinzi patinate. Stucaturile aurii, pereţii îmbrăcaţi în catifea şi statuile alegorice readuc fastul şi vechea grandoare a unei lumi ce (încă) nu a dispărut cu totul…
Astăzi, cele două departamente ale teatrului – de operetă şi musical – prezintă câte cinci sute de spectacole pe an, pentru patru sute de mii de spectatori. În stagiunea actuală: numai titluri de succes, de la opereta clasică („Silvia”, „Contesa Maritza”, „Dragoste de ţigan”, „Victoria şi-al ei husar”) până la musicalul contemporan („Miss Saigon”, „Frumoasa şi bestia”, „Romeo şi Julieta”, „Rebecca”, „Elisabeth”). Soliştii teatrului sunt vedete în adevăratul sens al cuvântului, iar CD-urile şi DVD-urile cu spectacole au devenit albume de aur şi platină, vânzându-se în mii de exemplare.
Trei seri consecutive petrecute la adresa de pe strada Nagymező, în aşa-zisul cartier Broadway din Pesta, mi-au dat o perspectivă mai largă asupra posibilităţilor acestui renumit teatru, dar, mai ales, asupra publicului maghiar. Mic prilej de analiză a rolului şi importanţei fenomenului cultural în raport cu „beneficiarii” săi de drept. Trei spectacole mult diferite între ele: un musical, o seară de gală şi o operetă tradiţională (cele din week-end jucate şi la matineu şi seara) au pus în mişcare întregul aparat artistic şi tehnic al instituţiei, dovedind capacitatea reală de a susţine o activitate remarcabilă.
Elicopterul de Ho Şi Min
Musicalul „Miss Saigon”, compus de Claude-Michel Schönberg, pe un libret de Alain Boublil şi Richard Maltby Jr., a avut premiera la Londra, în 1989, şi reprezintă al doilea mare succes al creatorilor săi după „Mizerabilii” din 1985. Bazat pe subiectul operei „Madama Butterfly” de Puccini, musicalul reia tragica poveste de dragoste a unei tinere asiatice, abandonată de iubitul său american – de data aceasta la Saigon, în anii ’70, la finalul războiului din Vietnam. Şi se înscrie în seria de producţii artistice declanşate de uriaşul resentiment american, de un reflex psihologic de respingere a unei înfrângeri greu de digerat de către o putere mondială, supraevaluată de războiul rece. Toată această încercare de deformare a unei realităţi neconvenabile a dat naştere multor creaţii – de la nenumărate cărţi până la mai cunoscutele filme, precum „Platoon” sau seria „Rambo”.
În anul 1994, musicalul a fost montat la Teatrul din Budapesta, în regia faimosului KERO® (Kerényi Miklós Gábor, actualul director al instituţiei), şi, de atunci, distribuţia a rămas la fel de tânără, iar spectacolul la fel de proaspăt. Soprana Vágó Zsuzsi o personifică emoţionant pe vietnameza Kim, cu o voce caldă şi o tehnică perfectă. La rândul lor, tineri şi atletici, Dolhai Attila şi Feke Pál intră în rolurile americanilor Chris şi John, cu voci bune şi intonaţii sigure. În general, nivelul performanţei vocale este cu mult peste ceea ce se aşteaptă de la un musical, fie el şi sung-through, fără dialog vorbit (precum creaţiile lui Andrew Lloyd Weber). Rolurilor principale li se adaugă personajul meschin, dar simpatic al „Profesorului” (în orginal „The Engineer”), interpretat mai mult în cheie comică de către Mészáros Árpád Zsolt, soţia americană a sergentului Chris – onestă, dar nu strălucitoare – Bordás Barbara şi, în fine, personajul negativ Thuy, vărul şi logodnicul lui Kim, devenit ofiţer în guvernul comunist vietnamez. Partitura îi este susţinută cu talent de una dintre vedetele teatrului, actorul Kerényi Miklós Máté, binecunoscut pentru rolurile sale de „june comic” din operete. În plus: ansamblurile reunite ale coriştilor, dansatorilor şi orchestrei, care completează o echipă de aproximativ o sută de artişti.
Viziunea regizorală este foarte dinamică: turnanta şi scenografia mobilă aduc decoruri noi fiecărei scene, iar mişcarea coregrafică este, la rândul său, extrem de energică. E drept că standardul vizual al zilelor noastre este dat videoclipurile editate alert, la secundă, dar clipurile muzicale durează cu totul câteva minute, nu aproape trei ore precum un musical. Din această cauză, uneori ritmul scenic devine obositor, excesiv de dinamic, punând probabil la grea încercare echipa tehnică. Aceasta se achită însă impecabil de sarcină, nicio bâlbă nu apare, iar vestita scenă a decolării elicopterului american (similară, ca „secvenţă rapel”, celei a căderii candelabrului din 2Fantoma de la operă”) devine una pur realistă: tentaţia e de a-ţi feri ochii de praf…
Vin, amor, femei
Seara de sâmbătă a pus problema diferenţei dintre vinurile maghiare şi muzica de operetă. Cât să se obţină un răspuns simplu: niciuna. Cu toatele pot înfrumuseţa viaţa, au rădăcini stravechi pe teritoriul Ungariei şi sunt preţuite în întreaga lume. Gala „Borban a vigasz…!” (într-o traducere liberă: „Refugiul e în vin…”) a fost un eveniment mixt al Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta şi al Societăţii Hungaricum a producătorilor maghiari de vin. La sfârşitul primei părţi a spectacolului a avut loc o impresionantă primire în rândul „marilor cavaleri” a unui specialist în oenologie, după o probă de degustare susţinută cu succes. În pauză, în elegantele foaiere şi holuri ale teatrului, degustarea a continuat şi pentru public, invitat să testeze buchetul podgoriilor ungureşti.
Tema serii a fost, aşadar, vinul, dar şi bucuriile pe care le poate aduce. Incredibil cât de multe arii şi duete din opere şi operete (cu preponderenţă maghiare) au ca subiect această licoare, şi cât de mulţi compozitori s-au lăsat inspiraţi de ea: Giuseppe Verdi, Johann Strauss, Emmerich Kálmán, Paul Abraham şi aşa mai departe…
Unui „receptor critic lucid” nu i-ar scăpa tradiţionalismul exacerbat al montării, apropiat de vechile emisiuni televizate, cu atmosfera prefabricată a unui folclor cosmetizat, întreţinută de 2personaje de operetă” ciocnind la nesfârşit cupe, pahare, sticle, ploşti sau alte recipiente destinate vinului. Ţărani, ţărănci, grofi sau contese, dar şi îndrăgostiţi urbani cântându-şi cu toţii dragostea într-un decor standard de romanţe. În ţara noastră, în disperata fugă de trecut, regizorul care ar fi pus în scenă un astfel de spectacol ar fi fost imediat lapidat în piaţa publică a criticii autohtone, fiind etichetat drept susţinător josnic al propagandei comuniste. Un neadaptat. La o analiză mai atentă, însă, constatăm că la noi, în ultima vreme, spectacole notabile sunt doar cele create „către” public, acea masă anonimă ce trebuie şocată, impresionată de ingeniozitatea şi viziunea regizorală, în timp ce spectacolele „pentru” public au eşuat în zona lamentabilă a kitsch-ului, vulgarităţii sau neprofesionalismului. Iar ideea de a oferi spectatorilor ceea ce şi-ar dori sau s-ar aştepta să vadă este sortită fie dispreţului, fie unei interpretări eronate a acestor dorinţe, mult influenţată de studiul audienţelor TV.
Aceste probleme par a nu le avea însă regizorii din Budapesta, în speţă acelaşi KERO®, la fel de dedicat publicului – atât în musicalul american, cât şi într-o gală de operetă. Spectacolul a desfăşurat întreaga „artilerie grea” de artişti ai teatrului. Bărbaţi înalţi, femei frumoase, voci bune şi interpretări fără greş, o bună pregătire coregrafică, aceeaşi notă de profesionalism cu care ne-au obişnuit la celelalte producţii. În costume elegante sau tradiţionale, s-au cântat şi dansat arii despre vin sau dragoste şi s-au jucat scene de operetă. Momentele au fost însoţite de o prezentare sprinţară asigurată de conaţionala noastră, Annamari Dancs (absolventă a Academiei de Muzică din Cluj-Napoca), şi de neobositul Kerényi Miklós Máté, cunoscuţi drept un „cuplu comic” de succes al teatrului.
Seara de sâmbătă a avut un public dedicat. Gala a sărbătorit valori bine înrădăcinate în cultura maghiară – opereta tradiţională, cu strălucirea ei desuetă şi adesea artificială, dar şi vinul care, în ciuda propagandei ascetismului modern, rămâne un pilon puternic şi pozitiv al unei vieţi normale.
Verde, alb, roşu, galben şi albastru
Opereta „Contesa Maritza” este una dintre cele mai cunoscute şi de succes creaţii ale compozitorului maghiar Emmerich Kálmán, jucată pentru prima dată în 1924 la Viena. Trei ani mai târziu, are loc şi premiera din România, cu trupa lui Leonard. Iar de aproape o jumătate de secol, Opereta bucureşteană are constant titlul pe afiş. Cea mai nouă montare, în regia lui Răzvan Ioan Dincă, se joacă şi în actuala stagiune, în turneu naţional. Libretul autohton, însă, a fost necesar adaptat, în sensul că au fost înlăturate sau modificate momente ce ar fi stârnit reacţii naţionaliste imprevizibile. Să nu uităm că acţiunea, ca în multe alte operete din acea perioadă, se petrece în „perioada de aur” a domniei împăratului Franz Jozeph al Austriei şi a frumoasei sale soţii Elisabeta „Sissi”, mult iubită în Ungaria pentru că s-a străduit să înveţe limba maghiară (lucru deloc simplu), pentru a se putea înţelege cu supuşii ei. În acea perioadă, Imperiul Austro-Ungar se întindea mult peste teritoriul de azi al României, iar anumite referiri geografice ar atinge probleme sensibile, chiar şi astăzi. Astfel, celebra arie „Szép város Kolozsvár”, care la noi are inofensivele versuri „O fată când iubeşti / În slava cerului pluteşti…”, povesteşte, în varianta originală, despre frumosul oraş Cluj, îmbrăcat în roşu, alb şi verde de trandafirii înfloriţi. Iar personajului (aproape) negativ îi zice… Dragomir Populescu. Impecabil! Dar, aşa cum spuneam, sunt lucruri scrise într-o perioadă istorică în care situaţia era cu totul diferită. Honi soit qui mal y pense!
Ca şi gala din seara precedentă, montarea a avut o tentă „păşunistă”, cel puţin în accepţia aceluiaşi „receptor critic lucid”, pentru care o concepţie tradiţional-idilică este automat asimilată producţiilor din perioada comunistă. Dar trebuie cumva înţeles că atmosfera rurală a fost întotdeauna cosmetizată în spectacole, la noi şi pretutindeni, chiar şi (sau „mai ales”) la americani, indiferent de ideologie (vezi musicaluri precum „Oklahoma” sau „Şapte mirese pentru şapte fraţi”). Până la urmă, scopul final nu este realitatea etnografică, ci o imagine conformă cu convenţia amuzant-optimistă a operetei.
Comentariile critic-artistice par de prisos la o producţie realizată după reguli clare, într-o regie ce respectă aproape o sută de ani de tradiţie şi un gust public încetăţenit de tot atâta timp. Acelaşi polivalent KERO® este directorul de scenă al soliştilor Fischl Mónika, Vadász Zsolt, Dancs Annamari, Kerényi Miklós Máté şi al unei întregi echipe de profesionişti. „Dacă nu merge Maritza la cabaret, vine cabaretul la Maritza” e formula magică (un soi de „Sesam, deschide-te!”) ce permite inserarea unui calup generos de „operetă în operetă” (similar balului Prinţului Orlofsky din „Liliacul “ lui Johann Strauss), mult expandat faţă de varianta românească. Pe de altă parte, intrarea „divei” Maritza în costum de călărie nu mai e întâmpinată cu aplauzele cu care ne obişnuiseră zeci de ani de crinolină…
Un lucru este însă cert. La Budapesta opereta este vie: două spectacole zilnice în week-end şi aproape o mie de spectatori plătitori pe seară sunt fapte ce atestă această realitate. Tehnic şi artistic, Teatrul de Operetă şi Musical stă alături de oricare altă instituţie culturală de prestigiu din lume. Iar orice analiză trebuie făcută luând în considerare nişte adevăruri evidente ale modului de viaţă maghiar – de atunci şi de acum. Este clar că opereta reprezintă mai mult decât un simplu divertisment, este un gen de spectacol cu caracter naţional, poate şi naţionalist, dacă ne amintim că reflectă, în genere, anumite perioade istorice, aducând ceva în plus la receptarea ei de către public. Dar asta se întâmplă şi la noi şi pretutindeni. Iar tradiţionalismul de care ar fi acuzate punerile în scenă nu este câtuşi de puţin rezultatul unei lipse de informare sau de curaj, ci a înţelegerii faptului că opereta este, pentru unguri, nu doar spectacolul, ci şi locul în care oamenii vin să mănânce tradiţionalii covrigi sau pogăcele, să bea un pahar de vin sau de şampanie. Şi reprezintă un moment social ce marchează continuitatea în viaţa unei naţiuni care, şi în aceşti ani nebuni ai crizelor de tot felul, se mişcă prudent şi cumpătat între un trecut însuşit emoţional şi un viitor privit cu luciditate.
Print