La început a fost Bach. Şi Bach era Muzica.
Bach a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. În urmă cu trei secole.
Şi noi am privit slava lui. În an de graţie 2015.
Acţiunea de a privi şi rezultatul ei s-au întâmplat săptămâna trecută la Teatrul Bulandra din capitală, sub titlul „The Bach Files”, un spectacol de Alexandru Darie. Dar povestea e mai veche. Şi se leagă de un alt compozitor. Enescu. Adrian Enescu. Artist frământat de sunete şi alchimia lor, neobosit căutător al unei pietre filosofale a muzicii. Căci numai aşa s-ar explica experienţele sale (reuşite) în zone dintre cele mai felurite: de la pop la jazz, de la electronic la simfonic, muzici de balet, teatru sau film. Avangardist prin excelenţă, Adrian Enescu şi-a atras de partea sa un muzician de-acelaşi soi, percuţionistul Zoli Toth, şi, împreună, compozitor şi interpret, au pus anul trecut la cale proiectul „Bach in ShowBiz”. Variaţiuni pe teme de Bach adaptate anilor 2020, tălmăcite instrumental de un cvartet – Zoli Toth Project (percuţii, vioară, violoncel). Spectacolele au fost numeroase (peste treizeci într-o jumătate de an) şi succesul pe măsură, dar parcă-parcă mai lipsea ceva. Something’s missing…
Zoli Toth Project
Ochi ager, minte limpede, dar deopotrivă spirit frământat de infinitul uman şi tehnologic al teatrului, regizorul Alexandru Darie pare a găsi veriga lipsă: animarea poveştii muzicale. Rafinat meloman – pe de-o parte, bun prieten şi consecvent colaborator cu Adrian Enescu – pe de alta, regizorul imaginează un scenariu menit a da viaţă celor ce se petrec dincolo de sunete. Johann Sebastian Bach, omul, devine pretextul acestei poveşti rezumate astfel: un detectiv particular caută într-o metropolă, creuzet al tuturor timpurilor, lumilor şi posibilităţilor, o descendentă a marelui compozitor, un suflet rătăcit. Un pretext, de fapt, un fir de legătură prin timp între o epocă istorică şi virulenţa epocii moderne. Pentru că, odată deschise, „Dosarele Bach” dezvăluie o poveste dramatică de viaţă, posibilă oricând şi oriunde, cu lupta clasică dintre Bine şi Rău, cu iubirea mai presus de orice dintre o fată şi un băiat, cu îngeri păzitori şi personaje malefice, Frumos / Urât, Adevăr / Minciună.
Fondul universal al poveştii se materializează într-o formă particulară: cea a benzilor desenate alb-negru. Dar nu unele statice, de carte-revistă, ci dinamice, de film. Mai mult, bidimensionalitatea imaginilor video proiectate pe ecran este completată cu a treia dimensiune, umană, a actorilor de pe scenă. Un film 2D creat cu elemente 3D vii, teatrale. Iar de aici încolo începe nebunia. Pentru că benzile desenate, costumele şi elementele de decor create de scenograful spectacolului, arhitectul Octavian Neculai, alături de lighting designul aceluiaşi Alexandru Darie – descind şi din zona filmului noir, dar şi a celui SF, şi din „Sin City”, dar şi din comercialele producţii cu karate. Mixtura e prezentă şi la nivelul celor patru spaţii scenice şi-a ocupanţilor lor, teoretic bine delimitate, dar, practic, funcţionând împreună. Dacă fundalul e destinat proiecţiei, în proscenium se derulează acţiunea propriu-zisă, teatrul-dans. Extrema stângă e rezervată „corului”, iar cea dreaptă – cântului. Sincretismul artelor.
Aparent simplă, naivă şi dulce (cum consideră regizorul), povestea nu se dezvăluie, totuşi, cu uşurinţă spectatorului. Secvenţa tablourilor ne poartă cu repeziciune prin varii locuri ale metropolei sugrumate de trafic şi acoperite de smog, populate de cele mai ciudate personaje: un detectiv vag alcoolic, dar pus pe fapte mari şi pe drăgosteală, o tânără uşor confuză, aflată în căutarea sinelui şi a iubirii, îngerul ei – păzitor, dar înţelegător-ghiduş, şi un demon schimbător ca toţi demonii – când tânăr şi atrăgător, când bătrân şi diabolic, capabil şi de zbor, dar şi de luptă. Li se alătură cetăţenii oraşului – mai mult sau mai puţin onorabili – într-o mişcare imaginată de tânărul, dar deja experimentatul coregraf Arcadie Rusu. Energia actorilor-dansatori se revarsă în valuri de pe scena sălii de la Grădina Icoanei, fie că e vorba de momente lirice, comice sau de acţiune, solistice sau de ansamblu. Nu lipsesc nici elementele de acrobaţie.
Adrian Ciobanu
Personajele principale sunt schiţate cu umorul regizorului şi rigoarea interpreţilor. Ca înger păzitor / arhanghel, Antoaneta Cojocaru e serafică până la punctul în care e nevoită a se război cu încăpăţânările „clientei” sale sau cu forţa implacabilă a dragostei, atunci când cedează îmbufnată. În rolul personajului negativ, Adrian Ciobanu controlează admirabil amestecul celor două faţete pe care le are de figurat, trezind reacţii succesiv-contradictorii în public. Similar, Alin State – în rolul detectivului – oscilează între pornirile natural bune şi viciu, între timidităţi şi puteri nebănuite. De altfel, (auto)ironia pâlpâie mocnit de-a lungul întregului spectacol, pentru a exploda la final, în scena de bătaie dintre cei doi, când, fireşte, Binele învinge. Mai puţin umor, dar multă, multă poezie se adună în personajul-suflet rătăcit al descendentei lui Bach. Inspirat distribuită în rol, foarte tânăra Raphaela Lei (studentă anul III la UNATC) debutează astfel, cu dreptul, pe scena profesionistă a Teatrului Bulandra. Cu un chip de-o frumuseţe aparte, cu mobilitate, graţie şi eleganţă în mişcare, construieşte un personaj dificil, un ghem de frământări. Când şi când, vocea umană, prelucrată electronic – venind de undeva din depărtări temporal-spaţiale, din trecut sau din viitor, – îi însoţeşte dansul. Emoţia se transmite fără întârziere.
Alin State şi Raphaela Lei
Povestea eroilor este comentată de un paradoxal martor mut, un „cor” de păpuşi în mărime natural-umană, nude manechine descărnate, concepute din segmente articulate. Oamenii-marionetă (creaţie: Adela Bonaţ, artist plastic ceramist) au mişcări lente, feţe imobile, ca o mască, dar o surprinzătoare expresivitate. (Deseori m-am trezit privind în ochi unul dintre „coreuţi”…) Ca mască funcţionează şi machiajul actorilor-dansatori (alb-negru ca şi datele poveştii), dar şi portretul lui Bach, reproducere multiplicată, acoperind uneori figurile personajelor, posibili descendenţi, la rândul lor, ai marelui compozitor.
Zoli Toth
La sfârşitul secolului al XVII-lea (pe când se năştea şi Bach) a apărut expresia dramma per musica, desemnând acele piese de teatru, în versuri, menite să devină librete de operă. Sintagma a fost parafrazată în urmă cu câţiva ani, programul „Bulandra per musica” incluzând producţii precum „Elisaveta Bam” (regia: Alexandru Tocilescu) sau „Orfeu şi Euridice” (regia: Alexandru Darie), cărora li se adaugă, iată, „The Bach Files”, a cărui premieră a avut loc săptămâna trecută în cadrul Festivalului „George Enescu”. Johann Sebastian Bach a fost pasionat de arta contrapunctului. Spectacolul lui Alexandru Darie, prin muzica lui Adrian Enescu şi interpretarea instrumentiştilor din Zoli Toth Project, merge pe aceeaşi linie. Sonorităţile iniţial austere, dar de o modernitate sfâşietoare, capătă un nou înţeles prin reorchestraţii, iar peruca barocă se însufleţeşte prin teatru-dans şi imagine cinetică. Finalul – happy şi luminos – a fost răsplătit cu aplauze generoase, semn desluşit că spectacolul va avea o viaţă a lui, sub conducerea muzicii.
„The Bach Files”
Teatrul Bulandra / Sala „Toma Caragiu”
un spectacol de Alexandru Darie
Muzica: Adrian Enescu pe teme de J.S. Bach
Decor şi costume: Octavian Neculai
Coregrafia: Arcadie Rusu
Cu: Zoli Toth Project
Actori: Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Raphaela Lei, Alin State, Cristiana Ioniţă, Raluca Nicolae, Georgiana Dobre, Daniela Tocari, Andreea Şovan, Gabriel Sandu, Bogdan Iacob, Vlad Troncea, Ionuţ Bârjoveanu
Grafica BD: Ana-Maria Crişan, Ioana Ţurcanu, Octavian Neculai
Animaţie: Anna Florea
Live animation: Radu Pop
Lighting design: Alexandru Darie
Make-up design: Ana Cristian, Octavian Neculai
Hair stylist: Ligiana Mandea
Modelare marionete: Adela Bonaţ
Mânuire marionete: Elena Dumitrescu, Elene Muşat, Cristina Ţane, Marius Bugi
Print