Spiritul de competiţie, ochiul mereu vigilent care analizează concurenţă, frica de a nu fi depăşit impregnată în fibrele muşchilor, dinţii strânşi, zâmbetul profesional şi ferocitatea înnăscută – atu-urile unui natural born corporate gata să urce treaptă cu treaptă până în top management. În jungla de aluminiu şi sticlă nu e prea mult loc şi pentru suflet. Mintea ascuţită şi şlefuită gata să taie orice ocupă fiecare birou, spaţiu de socializare, debara şi loc de parcare. Şi e nevoie de ea şi pentru a obţine cel mai bun loc pentru casoleta cu gustarea de prânz în frigider. De când ajungi la job îţi cântă în ureche refrenul din Lion King cântat de Jeremy Irons în chip de Scar: Be prepared! Şi trebuie să fii pregătit pentru orice. Nu ştii niciodată cine stă la pândă, de unde vine prădătorul şi ce are de gând. Viaţa în sălbăticia contemporană e mai perversă decât cea din savane.
Spectacolul „Bull” de Mike Bartlett montat de Bobi Pricop la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad vorbeşte direct şi sec despre această lume dezlănţuită din spatele uşilor corectitudinii politice. În aşteptarea CEO-ului care va decide pe care dintre ei îl va concedia, trei colegi încropesc un small talk transformat cu fiecare cuvânt într-o dezmembrare sistematică a celui mai uman dintre ei. Thomas şi Isobel încep prin a-l tachina pe Tony şi sfârşesc prin a-l decima – psihic şi fizic. Crud, fără urmă de regret, înnebunitor de mecanic, monoton, monocord şi steril. O maşinărie de tortură psihică formată din doi roboţi cu un soft de ultim oră brici – tehnici perfecţionate de anihilare a colegului.
Ritmul pe care Bobi Pricop îl impune spectacolului său este ca o roată dinţată leneşă şi grea care toacă nervi şi răbdare deopotrivă. Fără niciun artificiu de sprijin, fără alte efecte decât actorii într-o cutie albă, prinşi între pereţi şi ochii publicului dispus în oglindă. Ca într-o arenă imaculată şi orbitoare, cel declarat mai slab – nu profesional, ci psihic – e condamnat la un parcurs chinuitor atât pentru el, cât şi pentru cei care asistă ca martori lipsiţi de puterea de a acţiona. Decorul Velicăi Panduru pare deja o semnătură a scenografei care a folosit aceeaşi cutie albă şi pentru premiera recentă cu „Plastic” de la ArCuB. Funcţionează la fel de bine şi aici. Impersonal, rece şi aseptic aşa cum trebuie să fie şi viaţa celor care nu doar calcă pe cadavre pentru a ajunge în vârf, dar au grijă să se asigure că acele cadavre există pentru a le servi ca treaptă.
Cei patru actori îşi împart foarte bine sarcina în structurarea relaţiilor pe scenă. Carmen Vlaga – Bogdan şi Andrei Elek sunt acest golden team al răului perfecţionat, sculptat în gheaţa unor minţi diabolice. Liniari, egali, constanţi. Fără prea multe nuanţe, cei doi ucigaşi cu sânge rece au o privire fixă şi o vorbire ca de ştirist. Nimic în plus, nimic în minus. Obositor de constanţi şi foarte eficienţi în a te convinge să le urăşti personajele. Nu e deloc uşor să rămâi firesc şi să joci alb. O pondere greu de echilibrat între naturaleţe şi civilism. Cu câteva mici derapaje datorate nevoii de a interpreta şi câteva sublinieri mai acute decât restul cardiogramei descrise de parcursul scenic, amândoi construiesc o relaţie de plan secund pe care o întreţin şi o alimentează atât cât să fie sesizabilă, dar nu ostentativă.
Alex Mărgineanu este Tony – victima perfectă: agitat, credul, de bună credinţă, un Quijote în căutarea idealurilor de loialitate şi fair-play într-o luptă nu cu morile de vânt, ci cu zgârie nori înalţi de autism profesional. Cu un ritm interior bine ponderat, cu un debit verbal nu foarte bine articulat din păcate, dar cu o putere de reacţie direct proporţională cu liniaritatea ostilă pe care o întâmpină, personajul său are viaţă, pulsează ca un rănit sub bisturiu fără anestezie. Crescendoul pe care îl realizează are trepte bine definite şi ajungi să vrei într-adevăr să te ridici din scaun pentru a face, totuşi, ceva pentru acest condamnat fără drept de apel.
Şi Carter – acest Godot care îşi face apariţia şi în care spectatorul îşi pune toate speranţele. Erou sau călău? Iar prin interpretarea sa nuanţată, rafinată, plină de carismă şi răbdare, Ovidiu Ghiniţă face ca acest călău să aibă statură de erou. Nu este un robot precum angajaţii săi. Păstrează trăsături profund umane. Are o siguranţă de sine dată de anii de muşcături primite şi plicate în corporaţie. E pur şi simplu regal. Desupra celor cărora le hotărăşte soarta.
„Bull” este un spectacol care te face să te încrunţi. Care îşi stârneşte reacţii violente. Care te sâcâie şi te pune pe gânduri. Îţi reprimi un „Fuck!” la ieşirea din sală şi te gândeşti serios: tu din ce categorie faci parte?
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
„Bull” de Mike Bartlett
Regia: Bobi Pricop
Traducerea: Andrei Marinescu
Scenografia: Velica Panduru
Distribuția: Alex Mărgineanu / Alex Mihăescu, Carmen Vlaga – Bogdan, Andrei Elek, Ovidiu Ghiniță
Print