Nora dezvăluie de sub o bucată de material textil tabloul familiei perfecte: ea însăși, ținând unul dintre copii în brațe, și Torvald, soțul ideal, alături de cel de-al doilea copil… „Nora” lui Henrik Ibsen, montată de Kovács Zsuzsánna la Unteatru, este o desfășurare de orgolii și putere, în centrul căreia domnește ca o dovadă a ipocriziei acest tablou, care pentru o fracțiune de secundă a surprins imaginea iubirii, a dăruirii și a înțelegerii. Nora (Florina Gleznea) zâmbește cu subînțeles – o altă surpriză care i-a ieșit de minune –, în timp ce Torvald (Liviu Pintileasa) se dă câțiva pași în spate și privește plin de mândrie cealaltă jumătate a vieții sale care se completează și se împletește perfect cu onestitatea care-i caracterizează cariera aflată în plină ascensiune. În acest moment al spectacolului, două personaje ating punctul culminant al împlinirii în viață pentru ca imediat să alunece într-o cădere liberă, cu viteza dintr-un montagne russe.
Nu contează de câte ori ai citit piesa sau câte montări ai avut ocazia să vezi, traseul relației dintre cei doi trezește mereu o scânteie de fascinație pentru că drumul de la fericire la dezamăgire, de la iubire la renunțare, de la sacrificiu la egoism, de la minciună la adevăr seamănă cu drumul fiecăruia dintre noi. În fiecare femeie există o fărâmă din Nora sau măcar dorința de a acționa cu același curaj nebunesc și în fiecare bărbat există acel instinct de protejare al statului, dincolo de sentimente. Poate nu o spun statisticile și sondajele, însă cam așa decurge o discuție între doi parteneri după ce spectacolul s-a încheiat; fiecare se transformă în avocatul unui personaj și nimeni nu e absolvit de vină: ea a greșit, păstrând secretul, sau el, condamnându-și soția? Kovács Zsuzsánna insistă asupra portretizării cât mai amănunțite a celor doi, însă o pune în centru pe Nora, așa cum și titlul o revendică, lăsând metafora „casei de păpuși” să fie revelată abia la final.
Exuberantă, vicleană, impetuoasă, cu un dram de fățărnicie pe care îl intuiești în fiecare cuvânt alungit și tonalitate înaltă – aceasta este Nora creată de Florina Gleznea, și cel mai important, nu-i conferă personajului său aura de slăbiciune, ci redă disperarea cruntă a femeii căreia i se destramă căminul precum un castel de nisip luat de apă. Elegantă, într-o haină scurtă de blană albă sau într-o rochie vaporoasă, cu bomboanele ascunse precum un copil, Nora se agață extenuată de candelabrul impunător care tronează în casa ei, semnul bunăstării la care nu ar putea renunța niciodată, așa cum îi sugerează și prietenei sale, doamna Linde. Iar în privirea lui Torvald se citește exact admirația pentru păpușa sa, pentru o femeie pe care o îmblânzește cu câteva bancnote. Liviu Pintileasa, într-un costum la patru ace, redă o imagine atrăgătoare a soțului blând și iubitor, pe care apoi reușește să o modifice brutal, explorând latura meschină a lui Torvald.
Relațiile sunt bine punctate, solide și credibile. Corina Moise joacă o doamna Linde mai puțin sfioasă, preferând o atitudine mult mai dură la adresa atmosferei din casa familiei Helmer. Sub masca respectului cordial, este clar că o judecă pe Nora. Și tot ea reprezintă puterea exemplului. Când Nora își anunță răspicat soțul că îl părăsește, știind ce viață plină de lipsuri o așteaptă, parcă auzi gândul ei interior: „dacă Linde a putut, o să pot și eu!”. Ionuț Vișan optează pentru o variantă mult mai obraznică a lui Krogstad, în care nici nu mimează lipsa scrupulelor, ci le expune ca pe o urmare nefericită a evenimentelor din viața lui. Richard Bovnoczki reușește să păstreze ambiguitatea care îl înconjoară pe doctorul Rank, ezitările, dar și puțina îndrăzneală pe care numai gândul morții iminente o mai urnește.
Momentul în care Nora se abandonează ba în brațele lui Torvald, ba în cele ale lui Rank, ca o păpușă aruncată de la unul la altul sau cel în care toți trei se întorc de la petrecere cu măști înfățișând animale sunt câteva scene care rămân, punând în valoare jocul de putere și ipocrizia care marchează fiecare relație din piesă.
Spectacolul lui Kovács Zsuzsánna se bucură de o plus valoare datorată scenografiei lui Vladimir Turturica care transformă prin extrem de puține elemente de decor o scenă goală într-un spațiu elegant care sugerează luxul, dar și dependența Norei pentru bunurile materiale – în fond o alinare a sufletului. Spectacolul, per ansamblu și în special în ultima scenă, are potențialul de a avea și mai multă forță și impact asupra publicului, mai ales dacă s-ar impune un ritm puțin mai accelerat pe alocuri, în așa fel încât să resimți mai intens traseul relațiilor schițate de Ibsen și tragedia unei familii care se dizolvă în fața ta precum un castel de nisip superb, menit să reziste doar până la prima furtună.
Unteatru, București
„Nora” de Henrik Ibsen
Regia: Kovács Zsuzsánna
Scenografia: Vladimir Turturica
Distribuția: Florina Gleznea, Liviu Pintileasa, Richard Bovnoczki, Corina Moise, Ionuț Vișan
Print