Butoi cu pulbere în aşteptarea scânteii ce nu va să vină

Spiritul balcanic – pitoresc, venal, sangvin, exploziv, plin de umor amar, de pasiuni domestice exacerbate şi de violenţa noastră cea de zi cu zi. Un butoi cu pulbere, aşa cum bine a rezumat Churchill zvâcul acestui colţ de Europă, aflat sub presiunea capacului numit haz de necaz amestecat cu lene şi indiferenţă. Un argint viu care se plimbă hai-hui prin câteva ţări din Estul Europei, fascinant prin nonşalanţa sa, dar atât de periculos şi imprevizibil.

Cele opt scene din piesa lui Dejan Dukovski „Butoiul cu pulbere” alcătuiesc un portert caleidoscopic al unei lumi abrutizate, în care speranţa e un cuvânt dintr-o limbă uitată, iar singura realitate este suprevieţuirea. Un micro-univers în care frica, pumnul şi briceagul ţin loc de raţiune. Iar peste toată această mizerie comună pluteşte alene un damf de zâmbet mutilat, pentru că nu e nimic mai cinic, şi mai frumos totodată, decât o poveste tristă spusă cu zâmbetul pe buze.

În montarea sa de la Teatrul Naţional Bucureşti, Felix Alexa a ales să estompeze violenţa şi să mizeze pe umor. Cu un ritm ce pare bine calculat, acţiunile fiecărei scene construiesc un parcurs bine dozat în ansamblu. Dacă la început ai impresia clară a unui timp dilatat, în care protagoniştii par că înoată în miere, până la final roţile angrenajului se pun în mişcare. Viteza rămâne, însă, ponderată, iar mişcarea rectilinie uniformă curge pe-ndelete. Potenţialul pulberii din butoi nu este exploatat la maxim decât într-o singură scenă, în care tensiunea şi surpriza merg mână în mână (scena autobuzului, în care comicul este folosit drept contra-punct, iar răstunrarea de final are candoare şi nu este anticipată). Altfel explozia nu are loc, iar pericolul eventulităţii ei rămâne doar la stadiul de enunţ.

Cele două coperte ale spectacolului duc cu gândul spre o zonă de teatru al absurdului: un dialog în care personajele monologhează de fapt şi nu mai au puterea să se audă. O alegere inspirată ca premisă, dar amputată de restul notei profund realiste în care sunt tratate celelalte scene. Iar când materialul dramatic oferă un contur generos al unei imagini percutante, culorile pale pe care regizorul le-a folosit pentru a definitiva tabloul sunt prea cuminţi; violenţa cere un roşu aprins. Furia şi spaima cer altceva decât un stacojiu ars. E nevoie de curaj pentru a ridica oglinda în faţa unei lumi cu simţuri amorţite, care nu mai simte nici măcar durerea proprie, asimilată ca normalitate, fără să o bage în seamă pe a celui de lângă el. Într-o piesă care vorbeşte despre puterea de a tări o zi în plus, cu umilinţe, sacrificii, brutalitate şi nedreptate, umorul nu poate susţine de unul singur întreaga structură. Drama personajelor rămâne intangibilă pentru spectator atâta vreme cât raporturile au fost inversate, iar adevărul lor plasat în plan secund, ascuns în spatele replicilor livrate cu haz.

Distribuţia pare şi ea alcătuită cu aceeaşi grijă care se observă în construcţia ritmului; fără riscuri de prisos, fiecare actor acoperă prin emploi-ul său exact zona cerută de text. Aşadar, precauţie sau ştiinţă? Atâta timp cât fiecare este omul potrivit la locul potrivit contează prea puţin. Odată cu siguranţa venită prin rularea spectacolului va fi loc şi pentru strălucire şi nuanţe.

Marius Manole, ca un perpetuum mobile în scenă, la fel de natural şi asumat ca de fiecare dată, arde ca o lumânare la două capete. Energia sa inepuizabilă este remarcabilă, iar seriozitatea evidentă şi atenţia pentru detalii îl ajută să construiască un parcurs viabil. Nu surprinde, însă, mijloacele sale au devenit o a doua natură, iar prospeţimea care îi însoţea talentul a început să dispară. Răzvan Vasilescu se joacă atent ca un copil extrem de serios, fără a trăda o clipă ludicul de dragul expresiei. Minuţios şi tandru, apoi vulcanic şi viguros interpretează cele două personaje în plin, trăgând o linie clară de demarcaţie între ele. Mihai Călin este foarte lucid şi îşi conduce personajele lejer în concentrare şi cu un strop de emoţie. Marius Bodochi se foloseşte când de tuşe groase, când de reacţii uşor exagerate şi nu trece de pragul exemplificării rolurilor sale.

Personajele vedetă, însă, datorită interpretării lui István Téglás şi a Victoriei Dicu, sunt cele secundare. Pe cei doi îi remarci imediat şi îi ţii minte involuntar. Reţii figura caricaturală a lui Ghiore cel fioros şi alura longilnă a unui iubit timid şi laş. Iar pe femeia din autobuz curioasă, cu frică de Dumnezeu şi cu replici pentru orice livrate între înghiţiturile de pâine rupte pe furiş, o recunoşti dintr-o mie. Roluri cu maxim de efect şi actori care aduc în prim plan micile gesturi şi poezia expresivităţii.

„Butoiul cu pulbere” de la TNB nu are fitil. Nu este un pericol iminent, ci doar se rostogoleşte domol la vale şi sare din când în când de pe făgaşul său atunci când întâlneşte o piatră. Dar există, totuşi, un haz aparte să stai şi să îl priveşti cum ameninţă să arunce lumea în aer. Mucaliţi precum suntem ne agăţăm zâmbetul leneş în colţul gurii şi ne uităm cum se tot plimbă el prin colbul unor Balcani aflaţi la porţile Orientului, unde nu ne mai obosim să credem că seriozitatea e altceva decât un lucru lejer.

Teatrul Național București – Avanpremieră

Butoiul cu pulbere, de Dejan Dukovski

Traducere: Felix Alexa

Regia: Felix Alexa

Ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Light design: Felix Alexa

Distribuția:

Dimitria / Măciucă:     Răzvan Vasilescu

Andrea / Mane:           Marius Manole

Anghele / Gheorghi:    Mihai Călin

Simon / Paznicul:        Marius Bodochi

Sveto / Bărbatul:         Andrei Finţi

Ghiore / Kosta:            István-Lajos Téglás

Ghela: Marcelo-S Cobzariu

Svetle:             Crina Semciuc

Evdokia:          Florentina Ţilea

Femeia:            Victoria Dicu

Ana:    Alexandra Poiană

Data premierei: 20.09.2014        

Foto Tudor Predescu