C.F.R. – Caragiale Figurant Ridicol

În fond, de ce e, domnule, Caragiale aşa de mare? Eu m-am cam săturat de genialitatea asta a lui. De o sută de ani ne tot învârtim în jurul cozii şi dăm din colţ în colţ să îl ridicăm în slăvi. Eu zic că e doar o gogoaşă umflată. Comediile lui nu au pic de haz. Persoanjele nu au structură. Acţiunea trenează. Vocabularul e căutat şi gogorniţat. Ce să mai… ne împăunăm şi noi aiurea. Ascultaţi ce vă spun. Caragiale e mediocru! Nu mă credeţi? Să vă demonstrez atunci! Montez  „C.F.R. – Cometa, Copilul şi Căţelul” la Teatrul Odeon şi dacă râde unul în sală eu mă las de meserie. Dau eu cu ciocanul în statuia lui Nenea Iancu taman la centenar când vă e lumea mai dragă.

În primul rând vă iau ochii cu decorul – frumos, cu floricele colorate şi iarbă de plastic – că am văzut că vă place la Radu Afrim. Când intri, să juri că ai greşit sala şi ai nimerit la „Miriam W.” sau „Boala familiei M”. Şi evident că florile vor lumina feeric şi se vor mişca şi vă vor lua ochii – asta e şi ideea: să vă placă florile mai mult decât Caragiale.

Acum textul: trântesc câteva schiţe, momente, panseuri, le cos între ele la vedere, gros, cu sfoară, cu acul de cusut plăpumi şi, ca să nu fac heblu când trec din una în alta le urc în tren, să fie legate cumva. Că nici nu e greu de reprezentat. Pun o movilă de valize şi paporniţe – tot colorate, să se asorteze cu florile – şi ăla e trenul. A! Şi proiecţii. Păi fără proiecţii? Nu se poate. Şi aşa dau de pământ şi cu perpetua contemporaneitate a bardului din Haimanale.

Pe Pavel Bartoş îl fac controlor şi îi dau monologul cu cometa în primă fază – de dragul absurdului. Să nu se lege nimic cu nimic. Cine a mai văzut C.F.R-ist să îşi dea cu părerea avizat şi specializat despre astronomie? Perfect. Inepţie curată. Exact ce voiam. Apoi o aduc în scenă pe Coana Moaşa Spiritista să zică de morţi şi stafii. Pe Rodica Mandache o distribui că am văzut tot la Afrim în „Joi.megaJoy” ce rol mare a făcut. La fel o vreau şi aici. Să toarcă inocent şi dulce textul şi o crede toată lumea.

Apoi o urc în tren şi uit de ea până la final. Pentru Goe pe cine să iau? Îmi ajunge că aduc câine viu în scenă, dacă mai bag şi copil se duce pe copcă demonstraţia mea că doar e ştiut: ai copil sau animal în scenă şi s-a terminat cu spectacolul. Toată lumea e cu ochii sârmă la ei. La câine nu pot să renunţ – că e de efect: e viu tot spectacolul şi la final aruncă Ionel cu unul de pluş. Tâmpenie mai mare nu puteam să găsesc. De Ionel Mihăilescu ziceam – el e Ucigaşul lui Bubico şi ca să nu aibă nicio legătură cu prostia de a scris-o Caragiale îl fac un soi de John Lennon mioritic. Aşa mi-a venit. Hipiot de Vama Veche, fumat, cu clemă în păr. Îmi pare rău de Ionel că trebuie să îmi bat joc de personajul lui, că el joacă în credinţă, e serios. Asta e. Uite, şi pentru Goe tot aşa, cineva serios şi profesionist mi-ar trebui. Gata! Am găsit. Constantin Cojocaru. E perfect. Copilul bătrân. Hiper-energic, răsfăţat, puţin oligofren şi isteric în perfectă armonie cu urletele Mamiţei – Paula Niculiţă – şi zbuciumările lui Tanti Miţa – Nicoleta Lefter. Goe răcneşte cât îl ţin plămânii, Mamiţa zbiară şi ea, iar Tanti Miţa se tăvăleşte pe jos ca lovită de streche. Haos. Perfect. Şi am şi contrapunct: Mam Mare – Dorina Lazăr. Ea e împăciuitoare şi răbdătoare. Că doar îmi bat joc de text cu bună ştiinţă, nu am uitat să fac spectacole. Dau numai impresia asta ca să vă arăt cine e Caragiale de fapt. Mă sacrific, asta e. Scopul scuză mijloacele. M-am luat cu vorba şi rămân cu distribuţia neterminată. În Mamiţa lui Bubico e iau pe Oana Ştefănescu şi mi-ar mai trebui ceva. Prea e totul ca la carte, am nevoie de ceva inept, ca o glumă proastă. Bag sufleora în scenă aşa tam-nesam. Că se potriveşte cu ghiveciul per ansamblu.

Şi acum finalul. Cum fac finalul? În primul rând trebuie să îi dumiresc pe toţi de intenţia mea – poate nu înţelege toată lumea ce am vrut eu de fapt. Îl trec prin scenă pe Caragiale cu picioarele înainte. Deci mort. Şi de mucava. Ca să fie clar. Să nu îmi aud apoi vorbe că nu mi-a ieşit spectacolul şi că nu am dus ideea până la capăt. Nu. Când apare şi mortul o să fie mai mult decât concludent. Vi l-am luat de pe soclu şi vi l-am întins pe catafalc. Simplu. Şi ca să fie derizoriul plenar fac din moartea lui ştire de la ora cinci. În gară am o bodegă cu un televizor şi la ştiri zicem cum l-au adus pe Caragiale dosit şi înghesuit taman în trenul nostu ca să fie îngropat în pământul strămoşesc. Cortegiul e improvizat şi lălâu, florile se ridică şi se coboară, lumina scade, aplauze şi aşa l-am ucis la propriu pe Nenea Iancu de ziua lui.

Pardon, Scuzaţi, Bonsoir! Nu cred că aşa a pus problema Alexandru Dabija când a montat acest spectacol, dar asta e impresia cu care am ieşit din sală după cele mai lungi 75 de minute de teatru la care am asistat perplexă, întrebându-mă: De ce? Şi de ce tocmai Alexandru Dabija care abia ce îmi reîmprospătase imaginea lui Caragiale cu Scrisoarea pierdută montată pe potriva contemporanilor hă-hă-itori şi degradaţi într-ale culturii? Pen’ ce, Năică?, Pen’ ce? A ta adorantă Miţa.