În două numere succesive ale săptămânalului de mare impact care este și rămâne Dilema veche, cele din 18 și 25 aprilie 2019, dl. Andrei Pleșu și-a făcut cunoscută și motivat decizia de a-și limita aparițiile și implicările în viața publică din România. Cum dl. Pleșu va continua, totuși, să scrie în paginile revistei al cărei director fondator este, din fericire nu poate fi, totuși, vorba despre o totală dez-lumire. Și e de sperat că limitarea respectivelor prezențe nu va fi nici definitivă.
Dl. Andrei Pleșu mărturisește că nu se mai simte nicidecum confortabil într-o lume în care falsul ia din ce în ce mai agresiv locul autenticului, valorii. În care, printre altele, se edictează cu tot mai multe exagerări vocale, uneori chiar pe tonuri violente, câteodată cu un anume nedisimulat cuantum de obrăznicie, că valorile autentice, uneori perene ale omenirii și ale culturii sale (termenul poate fi înțeles în sensul său extins) ar trebui obligatoriu înlocuite cu cele care trec con brio eliminatoriul și unicul test al gândirii politic corecte. Indiferent de faptul că se vede cu ochiul liber că ele poartă încă din momentul zămislirii toate semnele de identificare ale efemerului și perisabilității. Că sunt de bătaie scurtă.
Impunerea a tot ceea ce este trendy (minorități, gender) se face, atrăgea atenția dl. Pleșu, și în spațiul finanțării cercetării științifice. Care dobândește aprecieri și fondurile așteptate numai dacă satisface condiția axării pe ceea ce este socotit de jurii a fi prioritar și mai ales corect din punct de vedere politic. Dl. Pleșu sublinia că astfel se insinuează în mod evident și pernicios primejdia ierarhizărilor simplificatoare care vor avea în timp drept consecință transformarea științei „în ceva de genul breaking news”, iar bibliotecile vor deveni „arhive gazetărești”. Cel de-al doilea articol din Dilema veche al d-lui Pleșu enumera și alte motive ce l-au determinat pe filosof să ia o decizie care nu avea cum să ne lase indiferenți pe toți cei care îl socotim drept un reper de care avem nevoie parcă mai mare ca oricând în acești 30 de ani care au trecut din decembrie 1989.
Am rezumat în rândurile mai sus ceea ce dl. Andrei Pleșu a scris și spus în legătură cu ceea ce i se pare nociv atunci când principiul corectitudinii politice face ca un proiect mai puțin bun să fie preferat unuia net superior, fiindcă am din ce în ce mai acut sentimentul că o astfel de situație pernicioasă își are promotori tot mai agresivi și în rândul unora care fac ori gândesc despre teatru.
Iată, nu mai departe decât în urmă cu mai puțin de trei luni o minoritate etern pusă pe harță punea sub semnul întrebării validitatea nominalizărilor la premiile UNITER aferente anului 2018 pentru simplul motiv că pe lista posibililor laureați nu figura niciun nume de regizor-femeie. Puțin contează, argumenta grupul vocal dizarmonic în chestiune, criteriul estetic, iar o criticiță cu rol auto-asumat de guru argumenta și că, la urma urmei, nici nu mai știm ce înțelegem prin estetic. Juriile, spunea acest Robespierre în fustă, au obligația de a crea un statement. Doamna în cauză, care se prezintă drept un fel de sucursală a Vocii Americii în România, nu prea a mai avut nici timp și pare-se nici informația necesară, dar nici minima doză de bun simț grație cărora să poată băga de seamă că argumentația respectivă i-ar fi făcut să roșească până și pe responsabilii cu probleme de cultură de la postul de radio Vocea Rusiei.
Iată însă că de vreo două-trei săptămâni încoace s-a dezlănțuit o veritabilă cabală împotriva unui spectacol de la un important teatru din Capitală care, vezi Doamne!, nu ar fi îndeajuns de conectat la realitate. Care pornește de la o dramatizare a unui celebru roman francez din secolul al XVIII-lea – „Legături primejdioase”. Roman ce, da, e adevărat, este frumos în sine, numai că montarea comite grava greșeală ideologică de a nu conține cuvenitele note de critică socială ori chiar demascarea tarelor de ansamblu ale unei societăți morbide. Că nu intră în conjuncție cu societatea post-capitalistă. Pesemne, Valmont ar fi trebuit să lucreze la o multinațională, iar marchiza de Merteuil să îi stea prin preajmă. Cu scopul de a o distruge pe președinta Consiliului de Administrație, d-na de Tourvel.
Toată această demolare se face cu argumente și vorbe din arsenalul unui Iacob Popper de dinainte de exil și de perioada în care a combătut comunismul de la microfonul Europei Libere, al unui Ovid S. Crohmălniceanu din anii premergători perioadei solare a Cenaclului Junimea, al unei Margareta Bărbuța din timpurile în care lucra la Serviciul Repertorii din structurile politico-securistice ale Ministerul Culturii (măcar ea a avut decența de a-și cere iertare pentru răul făcut de pe scena unei trecute Gale Uniter), ale unui Traian Șelmaru, ori din arsenalul revistei Teatrul, din anii în care aceasta a fost condusă de Horia Deleanu. Ca să nu mai vorbim despre ceea ce scrie o duduie mâzgălitoare de hârtie tipografică pe la cotidianul Libertatea care acuză spectacolul că ar îndemna la fapte urâte. La violuri și perversiuni. Duduie pe care ideoloaga noastră o citează.
Aștept, așadar, dezarmat momentul în care unei execuții similare îi va fi supusă în presa românească capodopera lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut, insuficient încatenată politic. În cazul în care cineva se va gândi să o transforme în spectacol. Mă liniștește însă gândul că cei ce pun acum la zid spectacolul lui Cristi Juncu nu au citit romanul. Și că acesta e greu dramatizabil. Iar un spectacol fie și numai cu o parte din Catedrală ar dura chiar mai mult de patru ore. Greu în aceste condiții să ajungi la purgații.
Print