Puterea de seducţie este o calitate dorită de mulţi. De multe ori inexplicabil, se face ca atracţia exercitată de cine nu te aştepţi să te cucerească definitiv. În afară de acel je ne sais quoi fatal, în acest joc pasionant intră ingrediente amestecate – mister, pericol, stranietate, bizarerii, putere, tot soiul de atribute care, luate unul câte unul, nu au acelaşi efect. Teatrul se foloseşte din plin de secole. Şi puterea sa de seducţie continuă să funcţioneze. „Minciuna” pare a fi din ce în ce mai gogonată – convenţia pretinde tot mai multă participare şi îngăduinţă din partea publicului, în spatele presupusei arte de dragul artei. Cu cât mai inteligent ne dorim a ne fi publiul, cu atât, parcă, spectacolele sunt mai contorsionate intelectual, mai pretenţioase, mai „pe după plop”.
„Cafeneaua Pirandello”, spectacolul montat de Mihai Măniuțiu după scenariul dramatic al Ancăi Măniuțiu, după texte de Luigi Pirandello la Teatrul Regina Maria din Oradea, se bazează tocmai pe această fascinaţie a ideilor vagi, combinată cu beţie vizuală şi sonoră. Pornind de la frânturi de personaje şi poveşti din textele lui Pirandello, se ajunge la un univers paralel abracadabrant, pus la adăpost de nevoia de a înţelege, de plasarea lui în spaţiul oniric unde totul e permis. Scene succesive, care spun câte ceva în sine, se perindă prin faţa unui Client obosit, care asistă lucid la ceea ce i se spune că ar fi visul/moartea sa. Dacă numele lui Pirandello nu ar fi pomenit, s-ar putea la fel de bine să cred că personajele populează Cafeneaua Kafka sau, de ce nu, Cafeneaua Eliade. Sentimentul de timp scos din ţâţâni, de sens aleatoriu al curgerii unei durate când concentrate, când diluate există, iar acesta este singurul fir roşu care dă o unitate cât de cât palpabilă spectacolului. Altfel, sunt câteva scene în care admir sincer performanţa colectivă a actorilor care funcţionează într-adevăr ca o trupă, concentrarea netrucată şi precizia gesturilor mici, chiar şi atunci când se află în plan secund a femeilor care alcătuiesc fauna-simbol a acestei cafenele ca o sală de aşteptare în care îşi pierd încet, dar sigur, trăsăturile individualizante şi se transformă în pete gri cu ochi secătuiţi şi gesturi spasmodice.
Punctele forte ale acestui spectacol sunt coregrafia semnată Andrea Gavriliu, decorul lui Adrian Damian, light design-ul semnat Lucian Moga şi costumele Luizei Enescu. Imaginile care au într-adevăr putere de seducţie şi lasă publicul cu sentimentul pervers de a fi văzut ceva frumos, dar din care nu a înţeles chiar tot ce ar fi fost de înţeles, sunt create tocmai din aceste elemente îmbinate cu măsură şi isteţime. Povestea în sine pe care să o urmăreşti şi să o pricepi nu există. Acţiunile vin la rând, de-a valma şi fără să decurgă una din altă. Lucrurile pur şi simplu se întâmplă, iar sentimentul de aleatoriu nu este neapărat cel mai bun lucru care îl poţi spune despre un spectacol cu adevărat reuşit.
Impresia generală este mai degrabă a unui devised show în care fiecare actor e o rotiţă pe care se pune pentru scurt timp accentul atât cât să nu se supere nimeni că nu şi-a avut momentul de glorie. Datorită aceastei cumsecădenii diplomate există căderi de ritm şi chiar plictis care afectează structura spectacolului. Aproape de final, când totul converge către punctul culminant, scena în care Momo, băutorul de absint (Emil Sauciuc) povesteşte despre Îngerul 101 pierde orice bunăvoinţă a spectatorilor şi am toate şansele ca nici măcar să nu fiu interesat de poveste tocmai pentru că însuşi cel care o spune e prea interesat de cum articulează cuvintele şi cum lungeşte vocalele.
Nu există prea multe prilejuri pentru demonstraţii actoriceşti. Într-un spectacol în care impactul vizual e chiar mai important decât impactul intelectual, e greu pentru actori să se strecoare ca individualităţi. Dar le reţin pe fiecare în parte pe Georgia Căprărin, Adela Lazăr, Alina Leonte (Prostituatele) pentru felul în care construiesc un personaj colectiv unitar, pe Gabriela Codrea (actriţa decăzută) pentru felul în care conţine mut povestea personajului său atunci când stă în scenă, pe Anda Tămăşanu (Fata palidă) pentru consistenţa mişcărilor care vorbesc de la sine despre tristeţe şi speranţe pierdute şi pe Mirela Lupu (Femeia rătăcită). Dintre cei care au fost mai norocoşi cu materialul de lucru verbal, Sebastian Lupu (Clientul obosit) şi Richard Balint (Directorul circului) sunt cei care chiar au construit o lume interioară pentru personajele lor. Cu atenţie pentru detalii, cu relaţii pe care încearcă să le menţină cu ceilalţi, cu adevăr scenic şi cu asumare. Şerban Borda (Omul cu floarea în gură) oricâtă energie ar pompa în replicile spuse, nu suplineşte integral momentele când înţelesurile textului îi scapă printre degete.
„Cafeneaua Pirandello” este un spectacol pretenţios care pare să spună celor din sală „N-aveţi voi treabă să înţelegeţi; încântaţi-vă doar cât sunt de minunat şi deştept”. Are o aroganţă de tip intelectual care se pune pe sine mai presus decât spectatorul. Un obiect estetic frumos, dar cu multe lacune de funcţionalitate, care mizează prea mult pe formă şi puterea sa de seducţie.
Teatrul „Regina Maria” din Oradea
Cafeneaua Pirandello
scenariu dramatic de Anca Măniuțiu – după texte de Luigi Pirandello
Regia artistică: Mihai Măniuțiu
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Decor: Adrian Damian
Costume: Luiza Enescu
Muzica: Mihai Dobre
Light design: Lucian Moga
Distribuție:
PERSONAJELE DIN CAFENEA
Omul cu floarea în gură: Șerban Borda
Clientul obosit: Sebastian Lupu
Femeia în gri: Denisa Vlad
Proxenetul: George Voinese
Momó, băutorul de absint: Emil Sauciuc
Prostituatele: Georgia Căprărin, Adela Lazăr, Alina Leonte
Prostituata distinsă: Angela Tanko
Actrița decăzută: Gabriela Codrea
Fata palidă: Anda Tămășanu
Femeia rătăcită: Mirela Lupu
Însoțitorul lui Momó: Petre Ghimbășan
Un bătrân senil: Ion Ruscuț
CIRCUL
Directorul circului: Richard Balint
Clovn muzical: Andrian Locovei
Clovni: Răzvan Vicoveanu, Alexandru Rusu, Eugen Neag, George Dometi, Pavel Sîrghi, Ciprian Ciuciu
Mireasa-clovn: Consuela Egyed
Mirele-clovn: Sorin Ionescu