Caietul-program, motiv de frustrare

Nu ştiu de ce, dar în ultimii ani, cel puţin la majoritatea teatrelor bucureştene, sunt destule motive de frustrate pentru spectatorii cu aşteptări. Desigur, nu includem în această categorie eterogenă publicul aşa-zis ocazional, adică oamenii care văd două-trei spectacole pe an, cu diferite ocazii, ci ne referim strict la cei pentru care mersul la teatru este un obicei.

Printre aceste motive se numără unul care poată părea minor, gregar, futil: caietul-program.  Despre ce vorbesc? Despre calitatea lui sau, mai exact, despre lipsa de calitate. Parcă la unison cu sărăcia de informaţii, de imaginaţie şi de creativitate de pe website-urile teatrelor, care nu valorifică deloc obiectul artistic la care-şi invită publicul, acest instrument necesar, acest auxiliar al spectacolului care este caietul-program s-a transformat peste noapte într-o Cenuşăreasă, într-un personaj neglijat şi mai ales neglijabil. De fapt, probabil că de aici porneşte totul: de la ideea că este un obiect de importanţă neglijabilă, pe care îl folosim în continuare din obişnuinţă, nu din necesitate.

De (prea) multe ori în ultima vreme, găseşti în el informaţii pentru analfabeţi, amplasate potrivit unei concepţii rudimentare: avem un spectacol după o piesă de Caragiale, umplem o pagină cu o biografie sumară (copiată de pe Wikipedia) şi cu una dintre cele două-trei poze existente ale dramaturgului; avem un spectacol după Neil LaBute, publicăm un fel de info biografic şi ne oprim. Nici gând să existe vreun articolaş despre alte montări, câteva, fireşte, ale respectivului text, nici gând să aibă parte spectatorul de o cât de mică incursiune în lumea respectivului scriitor, oricine ar fi el. Cel mult, primeşte un citat (de multe ori, acelaşi de pe website-ul teatrului şi din comunicatele de presă despre spectacolul cu pricina).  Altceva? Eventual o mărturisire a regizorului, de unul sau două paragrafe, două vorbe despre fiecare actor din distribuţie (în cazurile fericite şi, bineînţeles, nu în cazurile în care distribuţia e foarte numeroasă),  imagini din spectacol şi… cam atât.

Fiind un outsider, motivele pentru care lucrurile stau aşa îmi scapă, desigur. Ştiu doar rezultatele. Ştiu doar de câte ori am deschis un caiet-program ca să aflu cine au fost Gogol, Cehov sau Strindberg etc., să-mi clătească ochii şi mintea cu câteva citate din scrierile împricinatului, din piesă/ scenariu, să citesc toate paginile şi să rămân cu o imensă frustrare şi cu impresia că teatrul, poate fără să vrea, poate neasumat, îşi jigneşte astfel spectatorii. Fără îndoială că există spectatori care n-au auzit de Gogol înainte să vadă Revizorul sau Căsătoria, numai că asta nu înseamnă că nivelul conţinutului din caietul-program trebuie să scadă într-atât. Pe lângă cei doi-trei care aud pentru prima dată de Gogol (şi, în astfel de cazuri, mai bine mai târziu decât niciodată), există zeci sau sute care aşteaptă altceva de la respectivul program, achiziţionat contra cost. Aşteaptă idei, gânduri, informaţii livrate interesant, nu în articole explicative, redactate parcă pentru nivelul elevilor de gimnaziu, adesea cu o punctuaţie care nu are însă nici cea mai vagă legătură cu aceea care se învaţă la şcoală. Aşteaptă lucruri mai puţin ştiute, aşteaptă să descopere ceva despre artiştii pe care-i vede în spectacol, aşteaptă să găsească poate şi câteva indicii despre interpretarea pe care o propune spectacolul etc. Pe scurt, aşteaptă lucruri normale, banale chiar.

Dar, cum ştim, de multe ori ajungi să tânjeşti după lucrurile cele mai banale cu putinţă, care se lasă aşteptate.  De ce nu se reflectă în caietul-program ingeniozitatea şi cunoaşterea celor care le concep n-aş putea spune. Pot spune, în schimb, că rar mi s-a întâmplat în ultima vreme să citesc un caiet-program adevărat, cu personalitate şi stil. Dar, cum zic înţelepţii, lucrurile simple sunt cele mai compicate.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.