„Căile Libertăţii” sau Întâlnirile Internaţionale de la Cluj

Tentaţia analizei termenilor „festivalier” vs. „festivist” îmi dă t­ârcoale an după an, mai ales toamna şi mai ales în acei ani, în care lunga serie a festivalurilor de teatru autumnale se suprapune cu (din păcate) la fel de lunga campanie electorală. De data aceasta voi rezista, însă, tentaţiei şi mă voi rezuma doar la o înşiruire a celor mai importante evenimente ce ţin de primul termen. „Avalanşa” începe de obicei la sfârşit de septembrie, cu Festivalul Internaţional de Teatru Oradea, continuă cu cel pentru Publicul Tânăr din Iaşi şi cu cel al Teatrelor Dunărene de la Giurgiu, apoi cu Întâlnirile Internaţionale de la Cluj, cu bucureştenele FESTin pe Bulevard, FNT şi FNTi, atunci când toamna începe să miroasă a iarnă şi ninge în octombrie. Urmează, în serie, Festivalul Naţional de Comedie Galaţi, europeanul EUROTHALIA din Timişoara, cel de Teatru Clasic din Arad, Interferenţele cele clujene şi, poate, Zilele şi Nopţile brăilene. (Şi cine ştie ce am uitat…) Argotic vorbind, să fie vorba de „inflaţie”? Câtuşi de puţin. Cu riscul unui loc comun, pare a fi „normalitate. Căci nicio atmosferă festivistă (indiferent de domeniu) nu o poate înlocui pe cea teatral-festivalieră. Atunci când emoţiile, faptele artistice, bucuria (re)întâlnirilor sau nevricalele inerente breslei sunt lăsate libere.

„CĂILE LIBERTĂŢII” a fost, de altfel, titlul celei de-a patra ediţii a Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj, organizate în octombrie de Teatrul Naţional din urbe, sub manageriatul regizorului Mihai Măniuţiu. Libertatea istorică şi individuală, libertatea de conştiinţă sau de gândire, dar şi mult clamata libertate de creaţie s-au regăsit în varii forme în programul evenimentului. Fie ca teme ale spectacolelor propuse (dramaturgie clasică şi contemporană, teatru muzical, teatru-dans sau circ), fie ca teme de discuţie în înt­âlnirile protocolare, dar total lipsite de morgă (dezbateri publice şi mese rotunde, lansări de cărţi şi reviste), precum şi în cele informale – planificate sau ad-hoc. Timp de cinci zile, Sala Mare a teatrului, Studioul „Euphorion” şi Studioul „Art Club” au găzduit producţii ale Naţionalului clujean – prezentate publicului local, dar şi invitaţilor din ţară şi de peste hotare. În plus – un eveniment important pentru comunitate: decernarea Premiilor Teatrului Naţional Cluj-Napoca pentru stagiunea 2013 / 2014*.

„Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri, regia Alexandru Dabija (foto: Adi Bulboacă)

Programul personal – festivalier, nu festivist – m-a adus la Cluj de-abia în ultimele zile ale manifestării, cât să asist la dezbaterea intitulată „Teatrul clasic pe scena contemporană”, dar şi la spectacolele care au generat-o: “Livada de vişini” de A.P. Cehov, în regia lui Roberto Bacci, şi premiera „Mein Kampf” de George Tabori, în regia lui Alexandru Dabija. Discuţia despre „clasic” (ca şi cea despre „libertate”) comportă analize susţinute ale diverselor sensuri ale termenului – general, istoric, estetic. Dar interesant este faptul că aplicaţia dezbaterii menţionate s-a făcut pe două texte de secol XX, despărţite de peste opt decenii în timp.

1904 nu este doar anul în care a început construcţia actualei clădiri a Teatrului Naţional Cluj-Napoca (lucrare executată de celebra firmă Helmer şi Fellmer, responsabilă şi de sediile Teatrelor Naţionale din Iaşi, Oradea şi Timişoara), ci şi anul „Livezii de vişini”. Ultima piesă a lui Cehov (1860 – 1904) avea să fie pusă în scenă (cu şase luni înainte de moartea autorului) de Konstantin Stanislavski la Teatrul de Artă din Moscova. După mai bine de un secol, se încumetă să înfrunte această adevărată catedrală gotică a istoriei teatrului regizorul italian Roberto Bacci, susţinut de dramaturgia lui Stefano Geraci, dar şi de traducerea Mariei Rotar. La dezbaterea despre „Teatrul clasic pe scena contemporană”, cei doi artişti italieni ai Teatrului Fondazione Pontedera mărturiseau că şi-au dorit să scape de această perfecţiune clasică, să fugă de acest text – maşinărie perfectă. De ce? Pentru a descoperi întrebările conţinute.

Povestea din spatele spectacolului porneşte de la spaţiul de joc – gândit ca element dramaturgic de către scenograful Adrian Damian. O pasarelă uneşte scena cu sala, ca un pasaj de trecere între generaţii. În jurul ei, totul este alb: petalele căzute ale vişinilor în floare, ce inundă întregul spaţiu, cortinele translucide ce despart avanscena de un posibil interior al casei, până şi scaunele pe care stau spectatorii. În acest deşert de petale albe, rătăcesc pierdute, ca nişte năluci, fără a-şi găsi punctele de referinţă, de sprijin, personajele „Livezii”. Istoria socială şi personală a eroilor se scrie într-o stare de înnebunitoare aşteptare. Cu valizele mereu făcute, supradimensionate, par să aştepte cu toţii un tren. Trenul viitorului, poate. Numai că acesta nu vine pentru toţi.

Cornel Răileanu, Ramona Dumitrean şi Sorin Leoveanu

„Te dă gata!” – spune etern falitul moşier Piscik despre Liubov Andreevna, proprietara livezii. Ramona Dumitrean, în rolul Ranevskaia, îşi asumă caracterizarea şi îşi fixează obiectivul final, la care ajunge în special prin mimică şi gestică, printr-o prezenţă ce duce cu gândul la definiţia „divei”. I se alătură, în cheie comic-discursivă, spre încântarea audienţei, Ionuţ Caras – în rolul fratelui său, Gaev cel locvace. Dintr-un alt timp vine Lopahin, „animal de pradă”, dar şi ghem de contradicţii, negăsindu-şi parcă nicăieri locul. Cu acest rol, Sorin Leoveanu îşi regăseşte, însă, locul pe scena Naţionalului clujean, după mai bine de un deceniu de la acel „Hamlet” testamentar al regizorului Vlad Mugur. Alternând seriozitatea personajului cu zâmbetul interior, Anca Hanu o figurează pe Varia, sora cea mare, în timp ce partitura Aniei, mezina cea emotiv-copilăroasă, îi revine Alexandrei Tarce. „Veşnicul student” Trofimov îl are ca interpret pe Cristian Grosu, care îşi dozează cu atenţie discursurile, pentru a nu data textul, ci a-l lăsa undeva, într-un timp suspendat.

Timpul vişinilor ar putea fi denumită succesiunea anotimpurilor prin care trec livada şi eroii săi. De fapt, este timpul nostru; livada suntem chiar noi. Ne înconjoară un murmur continuu, zgomote ciudate, vocile celor dispăruţi. Celebrul sunet al coardei care plesneşte trist, stingându-se încet, nu mai vine din depărtare, ci se aude mut, violent, în vintrele personajelor. Finalul nu mai aparţine topoarelor care lovesc în vişini, ci oamenilor cu drujbe, care distrug livada. Plouă peste noi cu petale albe şi un miros de hârtie arsă ne învăluie. S-a mai dus o lume.

În pre-istoria schimbării unei lumi ne poartă şi textul lui George Tabori – „Mein Kampf”, o farsă grotescă, antinazistă. Deşi piesa a fost montată în premieră la Viena în 1987 chiar de către autor, este deja considerată una „clasică”, prin notorietatea sa, prin valabilitatea unui conţinut ce dă (tocmai prin umorul său negru) fiori reci pe şira oricui a cunoscut sau e în pericol de a afla ce este acela un dictator. Evreu originar din Ungaria, emigrant la Londra, lucrând ca ziarist la Sofia şi Istanbul, în Palestina şi Egipt, apoi corespondent de război şi ofiţer MI 5 pentru Orientul Apropiat, Tabori (1914 – 2007) şi-a pierdut aproape întreaga familie la Auschwitz. Exilul l-a purtat în Marea Britanie, Germania şi Statele Unite, dar singura patrie pe care a recunoscut-o a fost teatrul – cu precădere cel geman. Amară ironie.

Cea mai cunoscută piesă a sa, „Mein Kampf”, spune povestea unui tânăr numit Hitler – inocent, dar egocentric, candid, dar vanitos, aparent naiv, dar cu accese de paranoia. Sosit în Viena începutului de secol XX pentru a studia pictura, caută adăpost în azilul de noapte de sub măcelăria doamnei Merschmeyer. Colocatari îi sunt cinci evrei cu nume aluzive: Zweizl, Dreizl, Lobkowitz, Drinkowitz şi Schlomo Herzl. Cel din urmă, vânzător ambulant de cărţi şi presupus scriitor, îl ia sub aripa-i ocrotitoare pe tânărul lipsit de iubire, dar şi de talent. Respins la examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase, Hitler este consolat de Schlomo şi îndrumat către o carieră alternativă: cea de politician. Mai mult, bătrânul evreu preia şi rolul consilierului de imagine, cu acţiune directă asupra celei ce va deveni mustaţa de cea mai tristă amintire. De-aici, lucrurile o iau razna, precum istoria.

Cătălin Herlo, Silvius Iorga, Sorin Leoveanu, Cristian Grosu, Ionuţ Caras, Radu Lărgeanu

Umorul evreiesc al lui Tabori, cu influenţe seci britanice şi hollywoodian americane, îşi găseşte, poate, cel mai bun corespondent românesc în persoana regizorului Alexandru Dabija. Faimos, la rându-i, pentru umorul său aparte, ce se regăseşte în mai toate montările sale, Dabija şi-l alătură ca dramaturg pe jurnalistul şi omul de televiziune Cătălin Ştefănescu, marcând astfel a treia colaborare pe parcursul unui an (după „Vârciorova. Carantină” la Teatrul din Bacău şi „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” la Teatrul Act). Misiune: aceea de a adapta un text original dens, aproape baroc, profund intelectual (traducerea: Alexandru Al. Şahighian) la o variantă ceva mai „lumească”, mai apropiată de timpul şi spaţiul în care trăim.

Complexei problematici a piesei lui Tabori, textului său ca un joc – grav, serios, deşi îmbrăcat în haine comice –, Dabija le propune un alt tip de joc. Statornica sa colaboratoare într-ale muzicii, Ada Milea, marşează imediat prin songurile ce delimitează scenele, la fel şi actorii Teatrului Naţional Cluj-Napoca. Rezultatul: un spectacol de un haz nebun, suculent, adesea ofensator – aşa cum şi-a obişnuit regizorul publicul (deopotrivă statornic). De data aceasta, nu doar pudibonzii se pot simţi lezaţi de libertatea limbajului şi-a situaţiilor, ci şi vajnicii apărători ai textului original, care, prin spectacolul clujean, îşi mai pierde din tragism în favoarea comicului. Parcă pentru a evita transformarea „oricărui pârţ de capră într-o predică”, aşa cum fac evreii lui Tabori, Dabija elimină orice „bârnă din ochi”, orice lecţie sau tezism. Cu riscul (asumat probabil) de a reduce şi emoţia.

Şi totuşi, emoţia transpare din jocul bine echilibrat tragi-comic al lui Ionuţ Caras, în rolul bătrânului negustor de cărţi, mentor de împrumut şi autor de drept al titlului „Mein Kampf”, personaj lumesc, dar de un profund umanism. Reuşita e întregită de cea a partenerilor de scenă, funcţionând coerent atât ca personalităţi distincte, cât şi ca grup compact de evrei împărţind aceeaşi soartă: Cristian Grosu (Zweizl), Radu Lărgeanu (Dreizl), Cătălin Herlo (Lobkowitz), Silvius Iorga (Drinkowitz). Contrapunctul îl oferă Sorin Leoveanu – admirabil în rolul lui Hitler, demonstrându-şi înzestrarea şi, poate, chemarea pentru comedie, după o lungă, prea lungă serie de personaje venind din alte registre.

Umorul este potenţat de spaţiul în care se petrece acţiunea – o baie publică dezafectată, păstrând însă frumuseţea unui apus Jugendstil (scenografia: Carmencita Brojboiu) –, dar şi de muzica originală compusă de Ada Milea şi Anca Hanu. De altfel, numele Ancăi Hanu se regăseşte şi în distribuţie, într-un remarcabil rol de compoziţie, de un comic savuros – Mizzi, o găină. (Cu tânăra actriţă ne-am mai întâlnit pe la varii festivaluri, inclusiv în Întâlnirile Internaţionale de la Cluj, ca protagonistă a spectacolului „Amalia respiră adânc” de Alina Nelega, în regia lui Tudor Lucanu. Pentru acest rol i-a revenit Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Teatru Scurt Oradea 2014.)

Anca Hanu şi Matei Rotaru

În sala baroc-rococo a Teatrului Naţional, dar şi în spaţiile adiacente, Întâlnirile Internaţionale de la Cluj şi-au dovedit încă o dată profesionismul. De la organizarea evenimentului până la atmosfera care l-a însoţit pe tot parcursul său. Anul acesta, „Căile Libertăţii” au deschis o sumedenie de alte căi de comunicare: artistică, profesională, umană, întru bucuria spectatorilor de pretutindeni.

* http://www.teatrulnationalcluj.ro/index.php?page=listpaged&pid=229&arh=1