„Câini” care muşcă şi nu latră la lună

02-cainiViolenţa noastră cea de toate zilele. Trăim într-o lume nervoasă şi destul de tristă. Adormim scrâşnind din dinţi şi întrebăm iritaţi „Coborâţi la prima?”. Ne sare uşor ţandăra şi nu e bine să te pui cu noi. Urmărim aproape cu religiozitate jurnalele prânzului pline de crime şi violuri. Am devenit imuni la pozele cu copii chinuiţi devenite virale de pe net. Viaţa noastră e horror şi chiar dacă nu ne place să recunoaştem violenţa de toate felurile ne-a intrat în sânge.

A face artă din ea este, însă, un gest curajos. Ne uităm fără nicio problemă la un serial în care criminalul în serie e băiatul bun care sfârtecă victime înfăşurate fedeleş cu celofan pe masa lui de sacrificiu, cumpărăm bilete online pentru filmele lui Tarantino în care sângele ţâşneşte mai ceva decât ketchup-ul dintr-o sticlă de plastic ţinută cu susul în jos şi ne oprim din zappat când nimerim un thriller ceva mai bun la televizor. Dar un thriller românesc ne este cam străin. Am rămas cu ideea că maximum de suspans autohton e fie când Comisarul Moldovan îl urmăreşte pe domn’ Semaca într-un depozit printre paleţi, fie când un tânăr poliţist soarbe două porţii de ciorbă acompaniat pe muzica Mirabelei Dauer reluată în buclă de 3-4 ori. Ei bine, nu e chiar aşa.

Filmul „Câini” scris şi regizat de Bogdan Mirică este un thriller de artă autentic. Combinaţia bine echilibrată între un film comercial pentru care să vrei să îţi cumperi bilet şi filmul de artă cu succes la festivaluri. Nu e deloc snob, ceea ce din pornire îl face prietenos pentru spectator. Şi nici nu e produs de larg consum ca guma de mestecat. E filmul de artă pentru care nu trebuie să te înarmezi cu multă răbdare şi pentru care nu trebuie să îţi antrenezi sprânceana să stea ridicată atunci când îl povesteşti prietenilor. Este, probabil, cel mai reuşit produs al şi mai noului val tocmai pentru că spune o poveste artistic, fără a fi elitist şi atât.

01-caini-photo-credit-iulia-weiss
Fotocredit: Iulia Weiss

Povestea este cât se poate de mioritică, dar fără a fi ostentativ de local-plângătoare de mila condiţiei de a fi român. Un tânăr moşteneşte un pământ, vrea să îl vândă şi se trezeşte într-o încurcătură serioasă undeva într-un sat uitat de lume aproape de graniţă. Suspansul e construit cu răbdare, fără a plictisi spectatorul. Semnele de întrebare se ridică la suprafaţa apei acoperite de mătase de broască odată cu primul cadru. Iar obiectul greu identificabil care iese din heleşteul satului nu e doar o imagine folosită de dragul de a şoca. Va fi descoperit, analizat şi explicat cu mult umor, negru la culoare, şi cu sens în dezvoltarea poveştii. Amănuntele sunt toate la locul lor şi firele pe care le primeşti îşi găsesc un capăt. Nodurile sunt bine legate, iar ghemul acţiunii e deşirat mai întâi de mâinile obosite ale unei bunici care pare să întinerească sub ochii noştri prinzând dexteritate şi derulând din ce în ce mai alert scenele filmului.

Nu ai timp să te plictiseşti. Te amuzi. Îţi pui întrebări. Faci conexiuni. Ai timp să faci şi analogii şi să cuplezi înţelesuri pentru ceea ce crezi că sunt metafore. Ai tot concursul pentru a te simţi bine în sala de cinema. Cu condiţia să nu fii prea sensibil şi sperios şi să te frisonezi când se trag focuri de armă sau ciocane în cap. Dar la cât de obişnuiţi suntem noi cu bang-bangurile americane şi cu fotografiile explicite de la faţa locului pe care le căutăm pe net ca să vedem exact cum arăta mortul, cred că rezistăm fără prea mari probleme la o ficţiune.

03-cainiDincolo de povestea simplă spusă cu efect, jocul actorilor este un alt motiv serios pentru a vedea „Câini”. Dragoş Bucur, omniprezentul Dragoş Bucur, este egal cu sine însuşi. Firescul lui deja marcă înregistrată se potriveşte ca o piesă într-ul puzzle. Probabil că nu este singurul care ar fi putut interpreta rolul principal, însă pare alegerea cea mai sigură dată fiindu-i experienţa. Vlad Ivanov – previzibil: antieroul. Dar altfel decât minimalist-reţinut. Cu visceralitate şi voluptate chiar, construieşte un personaj săţios, robust, care domină cadrul şi spune mai multe prin prezenţă decât prin vorbe. Marele câştig al acestui film este Gheorghe Visu. Deşi este mai puţin obişnuit ca într-un film să urmăreşti ochii unui actor, de data asta e inevitabil. Prim-planurile şi gros-planurile cu Gheorghe Visu spun poveşti în sine – fiecare gest, fiecare privire, fiecare cută de pe frunte. Dacă există un personaj-simbol, voit sau nu, acesta e Hogaş; şeful de post prins între ciocan şi nicovală, obosit, bolnav, a cărui răbdare e pusă la încercare. Trebuie să aleagă şi orice va alege ştie că va greşi. Dacă va acţiona sau nu şi cum o va face. Aceasta e miza filmului. El este factorul de schimbare al unei lumi cu obiceiuri bine împământenite. Închide sau nu ochii? La propriu sau la figurat? Isteţimea, umorul, îndoiala, lupta cu sistemul pierdută înainte de a fi purtată, lupta cu sine pe care nu ştie dacă o poate începe. Un personaj arhetipal şi totodată plin de umanitate. Simplu, fără nicio exagerare, dar atât de concentrat, încât pare că sfâşie pânza ecranului.

„Câini” este un film curajos. Şi bun. Un thriller de calitate. Are tot ce îi trebuie pentru a fi şi de succes. Dacă acceptăm odată că suntem mai violenţi decât ne place să credem şi dacă renunţăm să credem că ştim noi cum sunt filmele româneşti şi îi dăm o şansă, s-ar putea chiar să ne placă mai mult decât americănismele făcute pe bandă. Pentru că e un film cu suflet: crud, dur, cu haz şi cu inteligenţă – deci viu.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.