Ioana Sileanu
Prima bucurie mi-a fost să aflu că Scipio este Balázs Bodolai, iar Cherea, Loránd Váta.
Pe parcursul spectacolului lui Mihai Măniuţiu de la Teatrul Maghiar din Cluj mi s-a dizolvat dramul de scepticism vizavi de distribuirea lui Áron Dimény în rolul lui Caligula. Un joc aproape impecabil, în cheia în care a gândit, pesemne, Mihai Măniuţiu încarnarea personajului Caligula: crud, încărcat de un sălbatic dispreţ, cu o căutătură mocnind a nebunie. Durerea revelaţiei futilităţii existenţei, odată cu moartea iubitei sale surori şi amante Drusilla, setea de absolut, ne dezvăluie un Caligula ce opacizează ivirile de umanitate din text – se pare că regizorul n-a vrut să dea voie empatiei cu personajul.
Chiar şi relaţiei cu Scipio îi lipseşte încărcătura de duioşie – întâlnirile au o doză reţinută, aproape imperceptibilă de tandreţe.
Regizorul scurtează până şi monologul din faţa oglinzii, eliminând partea umanizantă din text, în care Caligula realizează că drumul său nu are întoarcere din cauza crimelor ce îl bântuie. Numai în clipa premergătoare întâlnirii cu Cherea, a momentului adevărului, întrezărim chinul întipărit pe chipul său, durerea cumplitei şi nefastei epifanii ce a născut carnajul.
Spaţiul de joc este gândit ca un parc de distracţii în descompunere, semn al inocenţei pierdute, al copilăriei ratate: un tobogan colburos, leagăne ruginite, scâlciate. Pe o roată înaltă în uşor balans zace trupul inert al Drusillei, acoperit de o mască albă, mască ce marchează asemuirea – aceasta va fi purtată pe rând atât de Caligula, cât şi de Scipio. În fiecare dintre ei sălăşluieşte aceeaşi văpaie, văpaie pe care Cherea a ales să o înăbuşe, văpaie pe care au negat-o şi, la final, ritualic, înăbuşit-o şi patricienii, ucigându-l pe Caligula printr-o îmbrăţişare finală, sufocat între braţele lor, într-un gest vecin cu afecţiunea.
Dedublarea atinge cote paroxistice în momentul confruntării cu Scipio. Cei doi poartă pe rând masca mortuară albă, apoi aleargă în cerc, dezorientaţi, în travesti, în rochia albastră a Drusillei – acceaşi dramă existenţială, aceeaşi durere, acceaşi fiinţă indivizibilă.
Muzica intensă (cu inflexiuni maramureşene, parcă) punctează şi potenţează momentele culminante, de tensiune.
Helicon, interpretat cu forţă şi intuiţie de Levente Molnár, este întotdeauna la căpătâiul lui Caligula, îndârjit, nemilos, intens. În spatele înfăţişării sale de punker înverşunat putem întrezări loialitatea sclavului eliberat, gratitudinea plină de devotament a celui căruia i-a fost redată demnitatea.
Încă din prima scenă acesta este acolo pentru Caligula: când, ritualic, împăratul încearcă s-o înalţe pe Drusilla pe scrânciob, însă îndurerat, nu găseşte forţa, Helicon intervine prompt şi contrabalansează slăbiciunea acestuia, ridicând corpul femeii.
Măniuţiu alege să nu ne arate latura absentă şi distantă, înţeleaptă şi indiferentă a lui Helicon, înfăţişându-ne un acolit agresiv, fidel până la servilitate.
Costumele sunt când fidele epocii, când atemporale.
Intens este momentul lepădării straielor patriciene, înlocuite de costumele ponosite ce duc cu gândul la uniformele puşcăriaşilor; de altfel, întreg momentul defilării acestora este parcă desprins din Rondul prizonierilor lui Van Gogh. Contrastul cu sandalele romane strălucitoare cu care rămân încălţaţi aceştia stă ca dovadă a umilirii lor. La fiecare intervenţie a celor trei asupritori, oamenii iau poziţia victimelor în faţa plutonului de execuţie.
Singura prezenţă ce face notă discordantă cu distribuţia strălucită a trupei maghiare este Imola Kézdi în rolul Caesoniei. Aceasta nu reuşeşte să atingă profunzimile personajului, îi scapă substanţa, nu izbuteşte să redea duritatea impenetrabilă, în spatele căreia pluteşte suferinţa şi iubirea personajului, placiditatea, cruditatea impasibilă.
Caesonia Imolei este redusă la superficialitatea zeflemelei, a unei batjocuri ce trăieşte prin sine, fără miza devotamentului, a renunţării de sine.
Spectacolul lui Măniuţiu este curat, de o înaltă ţinută estetică, te poartă pe culmi de intensitate, te face să vrei să înţelegi.
Pare a spune, în final, că împăratul nu a murit, Caligula e viu, prezent, reprimat în fiecare dintre noi.
Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Caligula de Albert Camus
regia Mihai Măniuţiu
dramaturgia András Visky
coregrafia Ferenc Sinkó
decor Adrian Damian
costume Vladimir Turturică
muzica Şerban Ursachi
asistent de regie Andrej Visky
regia tehnică Yvonne Nagy
Caligula Áron Dimény
Caesonia Imola Kézdi
Helicon Levente Molnár
Scipio Balázs Bodolai
Cherea Loránd Váta
Metellus Ferenc Sinkó
Senectus Sándor Keresztes
Lepidus Lehel Salat
Mucius Ervin Szűcs
Mereia Attila Orbán
Patricius, intendentul Csongor Köllő
Octavius Szabolcs Balla
Drusilla Melinda Kántor
Print