Din mai şi până la mijlocul lui septembrie, în cartierele din Bucureşti şi în câteva oraşe din ţară se desfăşoară cea de-a doua ediţie a Festivalului de Vară „Teatru, stradă şi copil”, organizat de Teatrul Ţăndărică. Am stat de vorbă despre această manifestare şi despre teatrul de păpuşi şi marionete cu directorul teatrului, Călin Mocanu. Direcţii, strategii, amintiri din copilărie sau din lumea teatrului de animaţie, tristeţi şi speranţe, le veţi descoperi pe rând într-un dialog în care Călin Mocanu vorbeşte întâi de toate despre nevoia de cultură şi de poveste…
Teatrul Ţăndărică a iniţiat un festival pentru copii care să dureze toată vara. De ce era nevoie în această perioadă de „Teatru, stradă şi copil”?
Noi suntem la a opta ediţie a unui festival de iarnă, „Bucurii pentru copii. Spectacole de colecţie”, a cărui misiune este foarte clar axată pe cercetare, pe descoperirea performanţei şi pe schimb cultural la nivel înalt. Acest festival de vară, în schimb, este foarte necesar pentru că are altă misiune. Duce cultura acolo unde ea nu este deloc sau este doar din când în când… Festivalul „Teatru, stradă şi copil” nu se desfăşoară doar în cartierele din Bucureşti, ci şi în alte oraşe, care nu au trupe profesioniste, Călăraşi, Buzău, Caracal… Vrem să ducem cultura acolo unde ea nu e. Şi cultură nu înseamnă numai teatru. Am început cu teatrul. Dar vom încerca concerte de copii, expoziţii, ateliere de artă plastică şi de dans. Suntem la a doua ediţie şi nu e uşor să porneşti un astfel de mecanism. Nu-i ştim încă pedalele, consumurile… Dar până acum sălile sunt pline. E important să avem un festival de vară, pentru că adolescenţii şi copiii au mare nevoie să dezvolte acest tip de permanent contact cu zona culturii.
Aşadar, publicul are nevoie de culturalizare?
Da, în mod clar. Marea cultură, odată cu apariţia Internetului, a devenit o cultură de nişă. Internetul dictează consumul culturii şi nu e uşor să vezi cum divertismentul devine marea cultură şi marea cultură, care înseamnă selecţie şi bază de construcţie mult mai profundă, dispare… Apoi, nu prea te întâlneşti cu preocupări adevărate pentru adolescenţi în ziua de azi. Uitaţi-vă la teatrele dramatice, la teatrele pentru copii şi veţi vedea că la un moment dat există un gol. Noi lăsăm copiii de la 11 ani şi nu ni-i preia nimeni până la 18 ani…
Şi care sunt mijloacele concrete prin care îi luaţi din faţa internetului să-i duceţi în sala de teatru?
Eu nu vreau să-i iau din faţa internetului, pe mine mă interesează să-i implic. De aceea, strategia teatrului, după ce am făcut anul trecut o analiză de public, se va schimba. Anul trecut s-au născut cei mai puţini copii din istoria recentă a României. Peste trei ani de zile ne vom întâlni cu mai puţin de jumătate din copiii care se nasc de obicei. În trei ani de zile ne vom întâlni cu cel mai mic număr de spectatori copii. Trebuie să ne schimbăm tacticile, tehnicile, strategiile. Trebuie să venim altfel spre ei, să facem o apropiere constantă, să vină la teatru ca fiind un membru al clubului teatrului. Nu să vină o dată sau de două ori pe an şi asta e tot… De aceea, misiunea acestui festival este din ce în ce mai importantă. Este neapărat necesară injecţia individuală şi publică cu doza de cultură pentru copii şi, mai ales, e necesar să luăm adolescenţii din direcţiile în care se dezvoltă acum.
Şi până acum ce-aţi reuşit concret? Cum a crescut publicul de la 11 ani până la 18, în sala de la Ţăndărică?
Nu e o reuşită încă. Pot să spun însă că aici se face comunicare prin teatru, se deschide psihic adolescentul prin cursurile care se ţin în laboratorul de sus, îşi dezvoltă capacitatea de comunicare, îşi depăşesc foarte multe din complexele lor, dar nu putem vorbi de o victorie. De o victorie vorbim când avem o mişcare de mase. De aceea, de anul ăsta, în strategia Teatrului Ţăndărică şi a mea personală, s-a dezvoltat conceptul de laborator de cercetare, Laboratorul-mamă. Este vorba de un laborator de dezvoltare a proiectelor tip atelier, în care adolescenţii să poate face film, să monteze filmele, să facă teatru, comunicare, să se cunoască şi să încercăm cu ei sau fără ei, cu regizori mari pe care o să-i aducem în jurul acestei mişcări să creăm librete. Spectacole de comunicare tip libret, cu care să mergem, de exemplu, la Bârlad, să adunăm 200 de tineri, pe care să îi instruim, să le dăm piesa în care să joace, care va avea, bineînţeles, multă toleranţă de improvizaţie… Ăsta e un obiectiv al laboratorului. Şi toate se leagă de nevoia de cultură. Pentru că încet, încet mi-am dat seama că oferta simplă de basm românesc, universal, e în regulă, dar nu e suficientă.
Care sunt problemele cele mai mari?
Trebuie să dezvoltăm foarte multe pârghii de comunicare, în primul rând cu părinţii, care nu sunt cultivaţi… Mulţi îşi aduc copiii aici din snobism – şi slavă Domnului că o fac, snobii sunt un motor important al culturii oriunde în lume şi în toate vremurile şi de aceea vă spun că trebuie educaţi şi părinţii. De anul viitor vom porni şi Conferinţele de la Ţăndărică, cu mari personalităţi, care să le vorbească părinţilor despre, despre modul în care trebuie să comunice cu copiii lor. Să-i înveţe cât să-şi aleagă singurătatea internetului, cât să se dezvolte în comunităţi virtuale sau în comunităţi palpabile… E o lipsă de comunicare extraordinară care poate fi reparată prin cultură.
Ce s-a schimbat în psihologia copilului din vremea când eraţi copil?
Multe. Ce s-a schimbat în lume, de când eram eu copil… De fapt asta e, nu? Copiii nu prea mai au copilărie, pentru că responsabilizările sunt foarte mari. Iar exagerarea în responsabilizarea copiilor mi se pare foarte gravă. Totul e după ceas, totul ticăie, adolescenţii nu-şi pot permite o plimbare fără orar în parc. Copilăria mea a fost mult mai liberă, am fost lăsat să fac mult mai multe lucruri, unele utile, altele inutile.
Cum aţi ajuns la teatru?
De mic mi-am dorit asta. Am făcut liceul de arte plastice, dar mama mea a zis că nu e bine să mă fac artist şi m-am mutat la un liceu industrial, electrotehnic. Nu mi-a ieşit acolo, eram bun la olimpiadele de română, în rest mă târam la ştiinţele exacte şi m-am mutat din nou la un liceu de filologie istorie şi acolo am şi terminat. Am dat la actorie la Târgu Mureş şi am picat. După aceea, au trecut ani de zile, am fost descoperit sau am descoperit un mare profesor din Cluj, care se numeşte Ludovic Batori, din familia Batoreştilor, şi am intrat în zona marii culturi, cum zicea el. A urmat un episod foarte important în viaţa mea, în care, ca să mă pot rupe de cotidian – pentru că eu sunt un tip comunicativ – am schimbat ziua cu noaptea un an şi jumătate din viaţă, ca să pot învăţa. Ca să nu fiu deranjat de nimic şi de nimeni. Aşa am încercat eu să fac cultură de performanţă, dar nu mi-a ţinut mult.
Ce însemna cultură de performanţă?
Să încerc să fiu filosof. Şi să-mi dezvolt instrumente… Începusem logică, greacă veche. Dar, aşa e viaţa, am picat la filosofie cu câteva sutimi şi am intrat la teatru primul. A venit Revoluţia şi m-am întors la pasiunea mea, teatrul… Am dat examen la păpuşi-marionete, teatru de animaţie la Bucureşti, noua secţie creată de Michaela Tonitza Iordache şi de Cristi Pepino.
De ce v-aţi dus spre zona asta a teatrului?
Toţi regizorii mari când pun în scenă ceva spun poveşti. Toţi regizorii de film când pun pe o peliculă ceva spun poveşti. Toţi spunem poveşti. Eu m-am dus spre teatrul de copii, atunci credeam că teatrul de animaţie e teatru pentru copii. Dar nu e aşa. Teatrul de animaţie e şi pentru copii, şi pentru adolescenţi, şi pentru adulţi.
Care a fost momentul cel mai greu pe traseul de până acum?
Când am venit aici, la conducerea teatrului, cel mai greu lucru, în primii ani, a fost istoria Teatrului Ţăndărică. Nu avem voie să greşesc! Istoria, dacă nu o duci mai departe, vorbeşte fără tine…
Au fost piedici mari?
Eu am avut noroc. Am o construcţie psihologică în care orice şut în fund e un pas înainte. Şi totdeauna le mulţumesc oamenilor care nu m-au iubit şi m-au făcut să progresez. Au fost piedici mari, dar s-au rezolvat în timp. Lumea a crezut că vin aici pentru altceva decât am venit, de fapt, şi pe urmă şi-au dat seama… Când am venit aici, lumea animaţiei n-a fost cu mine. Şi până am dovedit, a fost greu. Dar să lăsăm trecutul…
Ba să revenim la copilăria dumneavoastră şi la teatru. Când a fost sclipirea?
Eu am fost recitator la Cântarea României. Şi o spun cu mare mândrie. Am premii la Cântarea României. Eram vedeta Clujului. Eram selecţionat să recit poezii patriotice la televizor. Am făcut-o de câte ori mi s-a cerut. Făceam teatru, aveam recitalurile mele, mergeam în diverse locuri, aveam o gaşcă, ţineam show-uri de ore întregi în căminele studenţeşti, eram febleţea studentelor… Învăţam, regizam, aveam ceva de spus. Am descoperit acum în lume că în foarte multe ţări există povestitori şi recitatori. Aia eram noi atunci fără să ne dăm seama. În Israel, în ţările nordice sunt povestitori în cârciumi, care, atunci când eşti singur şi te uiţi la un perete cu o bere în faţă, vin şi încearcă să lege cu tine o poveste. Unii sunt profesionişti, alţii nu… Asta eram noi atunci.
Şi de la recitare la teatrul vizual?
De la arta plastică mi se trage. Şi apoi, o întâmplare – ultimul mare păpuşar de „Vasilache şi Mărioara” se numea Mocanu… Iar domnul Mocanu era pompier aici la teatru. Îl salvase doamna Michaela Tonitza Iordache, l-a luat de pe stradă, că era bătrân şi nu mai putea să joace. Eu fiind Mocanu, el fiind Mocanu, m-am simţit obligat… am făcut şi nişte spectacole „Vasilache şi Mărioara”. Mi-a plăcut în ce-am intrat şi după ce am terminat am mers la ProTv şi am dat trei luni examen de producător, să facem un spectacol cu păpuşi, un cabaret cu păpuşi… De-asta am mers eu la ProTV, că am ajuns altundeva asta e altă discuţie. Am avut o traiectorie prin teeleviziune destul de importantă.
Experienţa asta din televiziune a dăunat sau e folositoare managementului în teatru? La urma urmei, gustul pervertit al copiilor de care vorbeam se datorează în mare parte televiziunii…
O să vă spun un lucru care m-a marcat esenţial în viaţa mea de acum. Ştiţi care a fost şi este în continuare în istoria televiziunii în România cel mai audiat produs de către copii? Cea mai audiată emisiune de divertisment? Vacanţa Mare! Marcant pentru mine, n-am să uit niciodată când vedeam audienţele… era şocant. Au trecut anii, am ajuns aici, încerc foarte tare să fac o diferenţă mare între divertisment şi cultură, câteodată iese, câteodată nu iese. De-asta v-am spus că sunt probleme mari cu părinţii care-şi duc copiii în locuri în care ei au fost duşi greşit. Dar asta face şi face presa românească, e alergarea asta permanentă după accidente, după bârfe, după senzaţional… Care nu e niciun senzaţional. În Ardeal este o vorbă: „A râde lumea de noi, cum se bat două nevoi…” Exact asta vedem în show-bizul românesc, continuu. Divele de Dorobanţi… Un nene şi o tanti care se bat pentru un copil… Ăsta e tot senzaţionalul.
Şi de la ProTv la Ţăndărică?
La un moment dat a venit timpul să mă ocup de lucruri mai serioase şi mai pentru mine. Am învăţat foarte mult din televiziune şi acum să vă spun un lucru bun. Pentru managementul Teatrului Ţăndărică şi pentru tehnica de vânzare a produsului cultural, faptul că eu am făcut televiziune este esenţial. Mă uit în jur şi văd că nu se vinde produsul cultural aşa cum ar trebui, noi îl vindem bine la momentul ăsta.
Ce are în plus teatru de păpuşi şi marionete?
Teatrul vizual este ca jazz-ul. Putem pleca peste tot în lume, suntem uşor cumpărabili, elementele din care se compune o operă de animaţie este, iarăşi, ca-n jazz. Nu avem dimensiuni şi oprelişti. La noi totul zboară, noi putem juca Hamlet şi la 60 de ani. Ofelii asemenea… E liber. Nu avem limite.
Şi în minus?
În ţările post-comuniste, teatrul vizual nu are înţelegerea cuvenită. Este asimilat teatrului pentru copii. Şi acest mesaj este tratat neserios… Am avut dispute mari la comisii de cultură pe tema asta. Asta e rău, pentru că ar trebui luat foarte în serios, este o artă prin care se distribuie foarte multă valoare/ valori… Se construiesc personalităţi, se fixează valori general-umane! Binele, adevărul, simţul estetic apoi, poziţionarea personalităţii, verticalitatea… Noi îi pregătim pe puştii ăştia pentru marea cultură!
Print