Horia Suru a riscat atunci când a ales să pună pe scena Teatrului George Bacovia din Bacău un spectacol precum „Călin (povestea modernă)”. Și a riscat și conducerea teatrului când a invitat un regizor tânăr să monteze un one-woman show cu totul inedit, inspirat din „Wunschkonzert” de Franz Xaver Kroetz și din „Călin (file din poveste)” de Mihai Eminescu. O actriță – Eliza Noemi Judeu – care să stea în scenă o oră fără să rostească niciun cuvânt… Combinația se anunța sinucigașă pentru un teatru cu un public obișnuit cu alt tip de reprezentație.
Și totuși, au riscat și au câștigat. Spectacolul „Călin (povestea modernă)” cu care s-a încheiat Gala STAR din acest an este una dintre cele mai reușite propuneri scenice pe care le-am văzut în ultima perioadă, cu atât mai mult cu cât formula dramatică nu este deloc comodă. Iar faptul că un astfel de spectacol se întâmplă la Teatrul George Bacovia, și nu într-un teatru independent precum UNTEATRU sau Teatrul Act, e cu atât mai important.
O monodramă stranie, care împinge dramaturgia nonverbală până la limita la care se întâlnește cu poezia, fără, totuși, să alunece vreo clipă în sentimental, „Călin (povestea modernă)” se joacă, timp de o oră, cu povestea singurătății trăite firesc, deplin și profund. Cu o subtilitate care atinge analiza psihiatrică și cu un fel de a desface mecanismele psihologice ale alienării în care cuvântul, orice cuvânt, ar fi de prisos. Aici e și marea frumusețe a spectacolului, că tăcerea nu e un exercițiu de actorie, nu e un exercițiu de regie, nu e un experiment, e firescul asumat sută la sută.
O femeie vine acasă într-o seară. Intră, își scoate pardesiul, îl agață în cuier, se așază pe canapea. Tace. Apoi își pregătește ceva de mâncare. Tace. În tot acest timp, beculețele colorate de la un casetofon se sting și se aprind ritmic, ușor halucinant. Deschide televizorul. „Love story”. Muzica sparge tăcerea și are un efect straniu. Nu e nevoie de niciun cuvânt. O vezi privind ecranul mic al televizorului alb-negru, oprindu-se câteva clipe din rutina lucrurilor pe care pare că le face cu o precizie matematică, în fiecare seară la fel, ca un ritual, și îi auzi gândurile. Spală vasele, pe urmă își face un ceai, pe urmă mănâncă un măr, pe urmă așază un vas. Zâmbește, o clipă e atentă la televizor, fredonează ușor melodia, absentă… Și tot așa. Apoi se așază pe canapea. După câteva clipe se ridică iarăși. La un moment dat i se pare că sună telefonul. Dar e în film… Singurătatea e absolută. Ca un vid uriaș. Femeia nu pare să-și vorbească nici măcar sieși. E ea însăși un vid în care lumea din jur se scufundă, e absorbită. Iar spectatorul, din observator tăcut și cercetător, devinde participant la tăcerea ei. Închide televizorul și deschide radioul. Aceleași beculețe roșii și verzi clipesc imperturbabile și vocea Mihaelei Runceanu, cântând o melodie de dragoste. Pentru prima dată o reacție adevărată. Femeia izbucnește în plâns și apoi închide radioul. „Călin (file din poveste)” sau o privire aruncată în coșmarul unei iubiri neîmplinite. Și din nou singurătate absolută. Cu și mai multe ecouri… În halat de casă, la măsuța ei din bucătărie – scenografa Cristina Ciobanu reface pe scenă interiorul unui living simplu –, femeia se lasă o clipă copleșită de disperare și de dor. Este, pentru un moment, „Vocea umană” a lui Cocteau golită de orice cuvânt…
Fiecare gest, de o banalitate sfidătoare, devine parte dintr-o poveste și are o forță irezistibilă. Fiecare detaliu devine tot mai pregnant, iar personajul fără nicio biografie, care timp de o oră nu face nimic interesant, căruia nu i se întâmplă nimic interesant, creează o lume în care singura rezolvare posibilă e chiar cea din final. Fără niciun cuvânt, avem, de fapt, de-a face, cu o piesă… o piesă în care ritmul nu scade niciodată timp de 60 de minute și în care simți precizia matematică a fiecărui gest. Iar tensiunea se acumulează. Știi ce urmează cu siguranța cu care știi ca unu plus unu fac doi… E singura rezolvare logică și posibilă, iar toată această excelentă gradare este, în aceeași măsură, meritul regizorului Horia Suru și al actriței Eliza Noemi Judeu.
Finalul aduce însă o surpriză: participarea extraordinară, așa cum scrie în program, a lui Călin Theodor Curucli, elev în clasa a V-a Pian, la Colegiul Național de Artă „George Apostu”. Și, deși prestația lui și apariția stranie, din fum – se dorește probabil o imagine a lui Călin – ar putea, teoretic, să slujească spectacolului, în fapt, diluează o parte din extraordinara concentrare creată până atunci. Și asta, pentru că aduce doza de teatralitate (a se citi „artificial”), care zgâlțâie tocmai construcția montării: o situație simplă de viață, trăită pe viu, fără imagini prelucrate sau montate, o secvență ruptă dintr-o existență banală, cotidiană, și transformată în fapt artistic, așa cum Kroetz, unul dintre revoltații teatrului german, a încercat să facă în acest scenariu de o frumusețe care aruncă în aer una dintre cele mai solide realități ale teatrului: cuvântul. Și nu e performance…
Teatrul Municipal Bacovia
Călin (povestea modernă)
Inspirat din „Wunschkonzert” de Franz Xaver Kroetz și din „Călin (file din poveste)” de Mihai Eminescu
Dramaturgia: Hannah Wolf și Horia Suru
Distribuția: Eliza Noemi Judeu
Cu participarea extraordinară a lui Călin Theodor Curucli
Regia: Horia Suru
Scenografia: Cristina Ciobanu
Foto & Grafica: Ioan Viorel Cojan
Print
Un Comentariu