Cine este Julian Barnes? Unul dintre nenumăraţii scriitori valoroşi de azi, şi totuşi un scriitor cum nu e altul, unicitate pe care o recunosc și criticii literari, şi cititorii de plăcere. Prozator britanic iubit de francezi, pentru care a avut de mic o febleţe fără limite, Julian Barnes este „cameleonul literaturii engleze”, cum inspirat l-a numit un cititor profesionist. Romancier de cursă lungă, care a semnat şi proză scurtă, delicată, ironică, uneori chiar tăioasă, în acelaşi timp, englezul născut la Leicester, Marea Britanie, pe 19 ianuarie, în urmă cu 67 de ani, împliniţi acum două zile, a trăit o viaţă în, prin şi pentru cărţi, combinând în literatura sa stiluri de azi şi stiluri de ieri.
De la începutul carierei şi până acum, a scris mult, însă nu și-a creat un stil, ci mai multe, astfel încât literatura sa nu este ușor de încadrat în vreo categorie. A încercat romanul de atmosfetă, la ficţiunea autobiografică, thrillere pe care le-a semnat cu pseudonimul Dan Kavanagh, eseuri sclipitoare despre Franţa şi francezi, roman cu o puternică dimensiune memorialistică. Cam tot în materie de proză. După o copilărie cât se poate de banală, potrivit propriilor sale mărturisiri, au urmat studiile la City of London School şi la Magdalen College, Oxford. Tânărul timid, care avea oroare să vorbească în public, s-a adâncit în lumea „de hârtie”, angajându-se ca lexicograf şi lucrând trei ani pentru Oxford English Dictionary. Apoi a fost, pe rând, cronicar literar la revistele New Statesman şi New Review, precum şi recenzent pentru mai multe posturi de televiziune.
„Papagalul lui Flaubert”, un început în forță
A debutat ca scriitor în 1980, cu romanul „Metroland”, prin care s-a făcut imediat remarcat. Dar a dat lovitura abia peste câţiva ani, când a publicat incomparabilul roman „Papagalul lui Flaubert”, care i-a cucerit definitiv pe cititori şi i-a adus mai multe premii, propulsându-l printre finaliştii pentru Booker Prize în 1984. Unicitatea lui de scriitor s-a dezlănţuit într-o ficţiune despre viaţa şi opera cunoscutului scriitor francez.
De altfel, Julian Barnes era de mult fascinat de Franţa, de oamenii, de cultura şi de obiceiurile ei. Mai târziu, englezul căruia francezii i-au întors iubirea, răsfăţându-l cu premii şi onoruri, a povestit că această fascinaţie nu este o moştenire de la părinţi, ambii profesori de franceză, ci o dragoste născută din lectura literaturii franceze.
Când este întrebat despre familie, Julian Barnes spune că familia lui sunt Gustave Flaubert, Jules Renard sau Igor Stravinski: „Ei sunt însoţitorii mei de zi cu zi, dar şi strămoşii mei. Ei alcătuiesc arborele meu genealogic”.
În „Tour de France”, un volum de eseuri ca o declaraţie de dragoste plină de umor faţă de Franţa şi de oamenii ei de ieri şi de azi, personalităţi şi anonimi, a povestit pe larg despre George Sand, Gustave Flaubert şi Charles Baudelaire. Pictorul Gustave Courbet, cântăreţul Jacques Brel sau regizorul de film François Truffaut se numără printre artiştii pe care îi admiră.
Încă din 1988, Julian Barnes a primit titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, acordat de preşedintele Franţei. În 1995, i s-a conferit şi rangul de Ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor.
„În ziua în care am împlinit 40 de ani, mi-am încheiat al patrulea roman, am renunţat la slujba de critic literar de la canalul de televiziune Observer şi mi-am cumpărat o masă de snooker”, a povestit scriitorul într-un interviu publicat în ziarul The Telegraph. După al patrulea volum, intitulat „Privind în soare”, Julian Barnes, care se consideră „un pesimist vesel”, a continuat să scrie despre dragostea din lumea de azi şi neputinţele ei, despre despărţiri şi rupturi, despre moarte şi despre un Dumnezeu în care nu crede nici acum.
„Sunt ateu, însă dogmatismul mă sperie întotdeauna şi părerea mea este că ateismul, ca orice altceva, poate fi dogmatic. Nu cred că sunt suficient de deştept ca să ştiu că nu există Dumnezeu”, a explicat scriitorul, cu luciditatea nuanţată care se vede şi în aproape toată cărţile sale.
A semnat volum după volum, având bunul obicei de a scrie romane care nu seamănă între ele. „Istoria lumii în 10 şi ½ capitole”, „Arthur & George”, „Anglia, Anglia”, „Iubire etc.” sau „Nimicul de temut”. Potrivit propriei mărturisiri, de-a lungul anilor şi-a păstrat dorinţa de a surprinde „ce este constant în sufletul omului şi în patimile lui” şi a devenit unul dintre cei mai importanţi scriitori britanici de azi, alături de Ian McEwan, Martin Amis sau Peter Ackroyd. A câştigat premiu după premiu şi a fost recompensat cu cele mai importante distincţii din Franţa, care nu este deloc generoasă cu premiile acordate englezilor.
Romanele morţii
Anul 2008 a adus o ruptură în viaţa şi în literatura lui Julian Barnes, o ruptură pe care n-a recunoscut-o însă niciodată public. Soţia sa, Pat Kavanagh, care i-a fost şi editor, a încetat din viaţă din cauza unei tumori cerebrale. În acelaşi an, scriitorul a publicat „Nimicul de temut”, un roman neliniştitor despre moarte şi eternitatea ei, în care amintirile şi poveştile autobiografice se împletesc cu meditaţii grave despre dispariţia şi despre lipsa lui Dumnezeu. „Sentimentul unui sfârşit”, cel mai recent roman al său, apărut în 2011, este tot o incursiune în neant.
În pofida succesului, Julian Barnes a rămas la fel de retras, nu a fost nicicând propriul lui PR și a detestat întotdeauna curiozitatea indiscretă față de eul său biografic: „Ca temperament, semăn mult cu tata. Îmi displace cearta. Prefer s-o văd tipărită pe o pagină, dar niciodată n-am întreţinut o prietenie sau o relaţie cu acest mijloc. Prefer să mă retrag în tăcere decât să tun şi să fulger. Cred că l-am moştenit pe tata”.
„În chinuri mari, înspăimântat, exasperat de limbajul imprecis sau eufemistic pe care-l aud în jur” – aşa îşi imaginează că va sfârşi, cel mai probabil pe un pat de spital. Obsedat nu de moarte, ci de nefiinţă, scriitorul şi-a închipuit, ironic şi autoironic, şi propriul necrolog, pe care l-a exprimat în faţa unui jurnalist britanic: „Julian Barnes a avut mai mult succes decât a sperat… A fost atât de fericit cât i-a îngăduit propria fire… Deşi s-a născut egoist, nu a reuşit sau mai degrabă nu a dorit să transmită egoismul mai departe… Şi-a iubit soţia şi s-a temut de moarte”.
Print