Camera obscură a iubirii

3stars

cand timpul1După excelentul „Priveşte înapoi cu mânie”, al lui Vladimir Anton, văzut acum nici două luni la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, evident am ajuns în Studioul de la subsolul Odeonului extrem de curios. De data aceasta, punctul de plecare este textul unui cunoscut dramaturg american, Donald Margulies. Să amintesc faptul că regizorul are o bună intuiţie a dozajului, ştie cum trebuie să funcţioneze detaliul scenografic şi, mai ales, să provoace reacţia de nuanţă în asumarea de către actori a noilor lor identităţi (de o seară? de o viaţă? habar nu am, oricum toţi suntem palimpseste).

Zice Margulies: „Când timpul nu se mişcă nu este o piesă politică, ci, în primul rând, o poveste de dragoste.” (pe care, să nu uit, regizorul şi-o traduce singur şi foarte bine o face). Eeei, dar ce nu este (măcar psihanalitic) o poveste de dragoste? Şi, în definitiv (vorba unul banc vechi-vechi) de care dragoste? Fiindcă, în ordinea alchimiei priorităţilor, iubirea de ceva vrând-nevrând o ia înaintea iubirii de altceva şi tot aşa… Iar cele patru personaje ale spectacolului lui Vladimir Anton o dovedesc fără clipă de odihnă, în geografia decorurilor lui Tudor Prodan, de o geometrie intrinsec narativă, însă nicidecum redundantă: suntem într-o cameră obscură care „fură” imaginile din zona de conflict a apartamentului, prin diafragma dinspre chicinetă, pe liniile de forţă imposibile – ca mecanismele psihologiei omeneşti –, ale orizonturilor de aşteptare ale speciei, ale frustrărilor, depresiilor şi deciziilor ei.

cand timpul 6Negrul general al spaţiului de joc (camera obscură, cum spuneam) e spart întru semantizare de albul instrumentarului întrezărit în chicinetă, în stânga, şi al aşternuturilor patului matrimonial din dormitorul aflat în dreapta şi, în egală măsură şi din aceleaşi zone, de cifrele roşii ale celor două cronometre. Chicineta e, deci, firesc, locul retortelor, al athanorului (fie el cafetieră şi alte asemenea), al, de ce nu?, magiei albe (căci magia neagră are în grijă conflictele deschise, pe care jurnaliştii de front le parcurg şi le aduc prin text şi imagine în ţara lor în care războaiele, totuşi, sunt de bucătărie…). Închiderea perimetrului „dormitor” cu un soi de perete decupat, tip glasvand, „peretele” opus fiind acoperit de un fel de fototapet-planiglob, din care sare în ochi albastrul covârşitor al oceanelor, nu face decât să reamintească starea cuplului între spaţiu concentraţionar şi libertate fără margini generată de pulsiunile libidinale. Paradoxal, pe numitul planiglob se mişcă umbrele cuplului „casnic”, consumator al informaţiilor oferite de cuplul jurnaliştilor de război. Altfel spus, a cui e aventura? Şi a cui drama de a suporta de trăitul casnic, mic-burghez, cuminte, „în rândul lumii”?

Alina Berzunţeanu şi Marius Stănescu propun cel dintâi cuplu, pe Sarah şi James, fotograful şi reporterul, omul de imagine şi omul de text, umblaţi prin toate zonele de conflict şi întorşi ea mai mult moartă decât vie, după explozia unei bombe la o margine de drum, undeva prin Irak, parcă, el depresiv şi ghiftuit de calmante după şocul întâlnirii cu spitalul în care Sarah fusese internată în comă. Cuplu motivându-şi existenţa între moralitatea de a aduce informaţie şi nerecunoscutul (probabil inconştientul) vivere pericolosamente. De cealaltă parte, Mandy şi Richard (Ioana Anastasia Anton şi Adrian Titieni), cuplu aparent nepotrivit ca vârste şi background cultural, dar garanţi cehovieni ai unei lumi care, cum am apucat-o, aşa va să şi rămână. E bine? E rău? Şi de care parte?

cand timpul 4Nu ştim, şi, din fericire, actorii construindu-şi atât de delicat/rafinat personajele, nici nu o vom afla. Jocul celor patru e încărcat de firesc, cântărind inteligent vitezele evoluţiei fiecărei personalităţi în parte. De fapt, evoluţia le e rezervată numai lui Mandy, Richard şi James. Sarah (Alina Berzunţeanu o dovedeşte cu o necesară răbdare) pare a fi unica personalitate împlinită, închisă, pentru care pasiunea sinonimă profesiei garantează optimul, summumul existenţial, drept care nicio viaţă paralelă nu mai poate oferi tentaţii (căsnicia, maternitatea, jurnalismul în arealuri paşnice, vacanţele pur şi simplu etc). Cei doi bărbaţi, firavul psihic James şi dramatic stăpânul pe el Richard, evoluează lent, discret, sesizabil doar pe spaţii mici, glisând în vecinătatea ridicolului. Nicio sugestie feministă aici, cel mult o luare la cunoştinţă a limitelor tradiţionalilor stâlpi ai societăţii (nicio legătură cu Ibsen, deşi…). Totuşi, personajul cel mai interesant este cel conceput de Ioana Anastasia Anton, Mandy, o „creatoare de evenimente” extrem de tânără, naivă (sinonim pentru prostuţă?!), semidoctă foc (deşi semi- pare cam mult deja…), dând graţios şi regulat cu băţu-n balta de experienţă şi de rafinament intelectual a celorlalţi trei (care ar fi cam doi, Sarah şi James). Nu-i nimic, pare a-şi spune Richard, vorba celor de la Parlament, „nu ştie ea prea multe, dar e frumoasă foc” şi, ca orizont de aşteptare, hotărâtă pe maternităţi câte-or fi să fie. Antipatic personaj, fie vorba-ntre noi. Numai că singurul care pune/provoacă întrebări limită: doar surprinde camera de luat vederi realitatea sau o şi schimbă?; au ori nu rost obiectele artistice (cum ar fi spectacolele de teatru) vorbind despre violenţe, ucideri, talibani, terorişti (e vreo legătura între ororile reale şi surogatele horror?)?; la ce bun aceste informaţii?; de ce îmi agresaţi starea de bine cu toate astea? Acolo tot nu se schimbă nimic, iar aici îmi defectaţi feng-shuiul… Etc. Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor e împărăţia întrebărilor care te trimit direct în corzi…

cand timpul 3Aşadar, totul se dezvoltă între revolta care nu mai are timp să îşi creeze suportul teoretic, a lui Sarah, şi conservatorismul radical, care oricum nu are instrument de teoretizare, al lui Mandy. Între ele, bărbaţii supravieţuitori dintr-un soi de paşnică încăpăţânare. Câte întâmplări, aşadar, ce explozie de energii în camera obscură a existenţei într-un spaţiu în care „timpul nu se mişcă”. Sau fotografia nu e ce credem noi? Şi, dincolo de aparenţa statică, e o întreagă şi dramatică dinamică? Ar putea răspunde la asta şi Octavian Tibăr, artist fotograf real şi de întinsă experienţă, care semnează imaginile caietului de sală.

Teatrul Odeon, sala Studio

„Când timpul nu se mișcă” de Donald Margulies

Regia: Vladimir Anton

Scenografia: Tudor Prodan

Traducerea: Vladimir Anton

Distribuția: Alina Berzunțeanu, Marius Stănescu, Adrian Titieni, Ioana Anastasia Anton

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.