„Nici Reinhardt, nici Stanislavski, nimeni, nici un regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta şi o profundă cunoaştere a textului şi o extraordinară cultură filozofică şi o sensibilitate nervoasă excepţională. Actorii ăştia sunt imbecili: nici nu pot măsura şansa lor imensă de a lucra cu mine”, îi spunea Camil Petrescu într-o dimineaţă, pe Calea Victoriei, lui Mihail Sebastian. Puţin îndrăgostit de el însuşi, chinuit de certitudini, Camil Petrescu a redesenat istoria literaturii române. Cât despre teatru?! L-a iubit şi l-au urât cu patimă, căci, asemenea eroilor lui, credea în Ideal, voia teatrul perfect. Şi adesea uita că actorii sunt oameni.
N-am ales una dintre cronicile lui pentru reamintire, ci un fragment, din teza lui de doctorat, „Modalitatea estetică a teatrului”, publicată la Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, în care Actorul şi ale lui „păcate” pe scenă sunt supuse bisturiului rece al teoreticianului şi al dramaturgului, deopotrivă, niciodată mulţumit de felul în care cuvintele capătă trup pe scenă…
Aşadar, despre arta actorului, ieri şi azi, urâtă şi adulată, criticată, dar mereu îndrăgită. Ce s-a schimbat de atunci şi până acum în arta actorului şi în felul de a gândi despre arta actorului rămâne de discutat. Ce şi cum gândeşte astăzi dramaturgul, asemenea…
„Dacă în principiul ei şi chiar în aparenţă, arta actorului se presupunea în serviciul nediscutat al textului, în realitate această subordonare era destul de rar respectată şi dezacordul dintre autor şi interpreţi a fost în genere destul de mare. Actorul, de altfel, se înmlădie cu greu textului, de multe ori nu-l înţelege, deci nu-l interpretează cu convingere, ori îl preţuieşte doar fragmentar, cam pe acolo pe unde se potriveşte mijloacelor sale. Cum el apare nemijlocit în faţa publicului, cum el poartă răspunderea concretă a succesului, e înclinat să smulgă aprobarea spectatorilor făcând paradă de însuşiri personale, în sensul experienţei lui trecute, bazat pe aprobări publice anterioare, propriu-zis în sensul gustului curent. Caută, deci, efecte pe deasupra textului, care adeseori contrazic textul. Vocea se umflă, se oferă în posibilităţile ei sonore, în contursiuni frumoase, în accente variate, mimica devine excesivă, acrobatică, avantajul fizic devine exhibitiv. Arta actorului care era în această concepţie adecvată, imitativă, devine cu timpul independentă, expozitivă, se îmbolnăveşte de formalismul artistic al epocei şi se transformă în virtuozitate. Cum însă nici această virtuozitate nu e la îndemâna oricui (căci marii virtuozi ai „organului” cum li se zicea, sunt destul de rari, câţiva într-o epocă), cei mai mulţi actori (teatrele, operele, şcolile) se mulţumesc cu o imitaţie de vituozitate şi imită, deci, singurul lucru imitabil, procedurile rutinare ale virtuozităţii visate. Avem astfel o artă oficială, academizardă. Actorul îşi însuşeşte ticurile vedetelor, le imită mimica vocală mai ales, dar şi pe cea fizică, foloseşte gesturi poncife, încearcă pe textul tiradelor mimica vocală a anumitor cuplete declamatorii, străine de text şi, ceea ce e mai grav, străine de sens, dar în care el a avut cândva succes, câteva formule de obicei, într-o carieră actoricească… Textul, în năzuinţa de reprezentare, nu-şi mai alege interpreţii, dimpotrivă, interpreţii caută mereu texte care să se potrivească cupletelor lor mimice, căci actorul nu mai încearcă, uneori îndârjit, decât să nimerească, acesta-i cuvântul, un pasaj care să-i slujească vocea, „fizicul” şi gesticulaţia. Caută asta fără prea multe scrupule artistice; aşa încât preferă mai totdeauna textele simpliste, de pretenţii găunoase, care în schimb, transpuse la mimica proprie, se pretează la „efect”. Goana după efect este ceea ce caracterizează de multe ori, chiar când sunt invocate vederi înalte despre artă, jocul actorului”…
Vă sună cunoscut?! Toate-s vechi şi nouă toate…
Print