O lume nebună, nebună, nebună. Goana după căpătuială face ca bunul simţ să treacă drept beteşug, minciuna drept adevăr, compromisul drept titlu de glorie, iar scufundarea unui vapor în Marea Neagră e mană cerească. Aşteptare, moştenire, îmbogăţire, deputăţie, şi mai multă îmbogăţire. Cursul firesc al existenţei iubitoarelor rude, toţi oameni cumsecade, ale prea-bogatului unchi Tache. Şi când viaţa părea mai îndestulată ca niciodată, iţele se încurcă, apare un testament buclucaş, finalul e fericit şi gata comedia – “Titanic vals” de Tudor Muşatescu. Un text ofertant, savuros, cu structură simplă şi efect comic garantat. Dar cum mai binele e duşmanul binelui, iar orice lucru simplu poate foarte uşor să devină complicat, de ce nu?
Alexandru Dabija a ales acest text pentru Teatrul Odeon. După experienţa fericită cu “Gaiţele” lui Kiriţescu, părea o propunere repertorială cum nu se poate mai fericită. Iar produsul finit rămâne în continuare promisiunea unui nou succes de casă. Nu şi un mare spectacol. Cuminte, cu puţine momente de creaţie autentică, uşor tern ca parcurs şi strident ca notă de interpretare, reuşita certă a acestei montări se poate rezuma cu un singur cuvânt: canapeaua.
Ideea de a transforma un obiect de decor în personaj principal este cea mai valoroasă componentă. Dintr-o
banală piesă de mobilier pe care cu greu încap membrii familiei Necşulescu în ipostaza de cuminţi şi răbdătoare rude în aşteptarea moştenirii, canapeaua se transformă odată cu banii aduşi pe valurile naufragiului în sora sa mult mai mare; canapeaua ridicată la putere – declaraţie de statut social, semn al opulenţei, canapeaua ca simbol al megalomaniei, pe care o escaladează orice proaspăt înavuţit peste noapte. În ea este loc pentru orice. Între pernele ei gigante îţi poţi ascunde liniştit trecutul nu tocmai demn, intrigile mărunte de sufragerie, laşitatea, iubirea refuzată sau visele de mărire. De la înălţimea acestui monument eşti, în sfârşit, cineva. Cocoţat pe mânerele ei solide poţi spera la titluri de glorie, putere şi bani. E cea mai frumoasă metaforă a tuturor obiectelor care astăzi te fac mare om. Canapeaua uriaşă din “Titanic vals” reuneşte cu maximul de efect scenic sensul conotativ al plasmei cu sistem audio surround, şemineul cu foc artificial din living, jacuzziul cu bulbuci, ceasul de aur cumpărat din Turcia, cheia de la SUV şi vacanţa anuală în Dubai.
Dincolo de acest artificiu superb ce aparţine atât regizorului Alexandru Dabija, cât şi scenografului Helmuth Stürmer e mult zgomot şi roluri lăsate în seama lecturii personale a actorilor. Dintr-un întreg spectacol am reţinut un moment puternic – familia reunită în jurul unei bărci de hârtie care arde, cobind din tot sufletul, transformându-şi dorinţa în realitate prin forţa de gândului – şi un personaj: Chiriachiţa în interpretarea Dorinei Lazăr. E reprezentarea matriarhatului, capul familiei, venerabilă cucoană care ţine o casă cu mulţi copii, o fiică încăpăţânată şi un ginere lipsit de orice ambiţii. Dorina Lazăr are umor şi auto-ironie, e puternică precum o stâncă, are lejeritate şi mult firesc în interpretare şi un farmec molipsitor.
Restul personajelor nu au nimic memorabil. Le uiţi repede pentru că nu au strălucire. Îi reţii, poate, pe Ioan Batinaş în rolul lui Dinu cel timid şi stângaci pentru candoarea şi nesiguranţa duioasă a omului de bine şi pe Pavel Bartoş pentru locvacitatea şi siguranţa de sine a carismaticului Nercea. Ştim că Spirache este moale ca o plastilină în mâinile celor care îi hotărăsc soarta. E omul paşnic şi cuminte care se lasă purtat de voia soţiei spre liniştea căminului. Ionel Mihăilescu îl face nu doar maleabil şi lipsit de orice ideal, ci aproape invizibil. Cu un glas abia şoptit, mereu în registru acut, sugrumat şi lipsit de vlagă, îşi începe rolul, parcă, abia la finalul spectacolului, odată cu discursul electoral. Miza – Nicoleta Lefter – e mereu pusă pe plâns, mofturoasă şi alintată, Gena – Sabrina Iaşchevici – e sinceră şi resemnată, iar Dacia – Antoaneta Zaharia – e autoritată, determinată şi promite să devină cândva o Chiriachiţă.
Cea mai surprinzătoare şi nu neapărat inspirată propunere regizorală este distribuirea Rodicăi Mandache în rolul lui Pricopiu, avocatul care aduce cu sine testamentul şi neliniştea în viaţa de acum fericită a proaspeţilor moştenitori. Personajul său este dintr-o altă piesă. Datorită costumului şi vorbirii şuierat-şoptit-gâjâite pare mai repede un cioclu prevestitor de nenorociri. Te duce vrând-nevrând cu gândul la personajele bizare din filme fantasy şi cu greu nu o asociezi cu bine-cunoscutul Gollum. Nimic altceva din construcţia spectacolului nu vine în susţinerea acestei chei de interpretare, iar apariţia sa rămâne suspendată ca o intruziune de fatastic în real, uşor forţată şi fără susţinere. Cu toate că Rodica Mandache parcurge rotund şi cu umor această aventură, nu e suficient pentru a trece travestirea avocatului la capitolul puncte tari.
“Titanic vals” la Teatul Odeon este un spectacol mare cât o canapea. Din păcate, canapeaua rămâne singurul element cu greutate, volum şi prestanţă într-o montare care nu se ridică la înălţimea dată de supra-dimensionarea atât de sugestivă. Fotografia Titanicului care se scufundă se măreşte alarmant în fundal, muzica acompaniază în ritm de vals de demult această splendidă catastrofă, iar oamenii mici, mici de tot, populează cum pot mai bine divanul existenţei lor aflat în voia sorţii precum o corabie purtată de valurile oceanului. Toate trec, canapeaua rămâne.
Teatrul Odeon, Sala Majestic
Titanic vals, de Tudor Muşatescu
Regia: Alexandru Dabija
Decoruri: Helmuth Stürmer
Costume: Corina Grămoşteanu
Asistent decoruri: Irina Moscu
Ilustraţia muzicală: Vasile Manta
Distrubuția: Ionel Mihăilescu, Antoaneta Zaharia, Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Sabrina Iaşchevici, Marius Damian, Ruxandra Maniu, Ioan Batinaş, Alexandru Papadopol, Pavel Bartoş, Rodica Mandache, Anda Saltelechi, Dan Iosif
Foto Mihaela Marin
Print