Când se deschide un teatru nou te bucuri. Când spaţiul dedicat lui este generos, profesionist, elegant, confortabil şi nu doar câţiva metri pătraţi în care încap înghesuiţi spectatori de ocazie, te bucuri şi mai mult. Când acest nou teatru îşi propune să încerce o abordare originală şi să îşi impună cu personalitate amprenta în viaţa culturală te bucuri cel mai mult. Aşa s-a întâmplat cu „Apollo 111” – teatrul deschis recent în corpul B al Palatului Universul. Promisiunile au fost mari şi cuvinte precum „calitate”, „performanţă”, „alternativă”, „adevăr”, „inovaţie” se regăsesc presărate în misiunea declarată de către fondatori. Un concept care a mai fost testat parţial şi prea devreme în România – serii limitate de spectacole. Fiecare stagiune este gândită de un curator în virtutea unei teme, iar spectacolele montate se joacă într-un interval de şase săptămâni. Pentru început, Bogdan Dumitrache, primul care îşi asumă această sarcină, a ales o interdisciplinaritate Teatru – Film, iar spectacolul care a lansat „Apollo 111” pe orbită este „Ali: Frica mănâncă sufletul” după un scenariu de Rainer Werner Fassbinder, în regia lui Radu Jude – un fiasco.
Pe cât de entuziasmante sunt conceptul şi spaţiul şi sala şi prezentarea şi atmosfera şi vibe-ul şi îndemnul la socializare şi publicul ales parcă pe sprânceană, pe atât de mare este dezamăgirea de a asista la o manifestare artistică aproape amatoricească. Pornind de la o poveste care promite la fel de multe – idila dintre o femeie în vârstă şi un tânăr marocan adaptată la ceea ce s-a vrut a fi realitatea românească – se ajunge la o însăilare abulică de scene lipsite de orice adevăr scenic, de orice emoţie, cu prea puţină coerenţă, pe care te căzneşti să le înnozi într-un fir narativ de unul singur. Personajele par exponate dintr-un muzeu; actorii joacă ideea a ceea ce cred că sunt aceste personaje, într-o interpretare superficială, monotonă, liniară şi opintită. Rar se găseşte pe scena unui teatru profesionist o asemenea întâlnire nefericită în care mai toate elementele unui spectacol să funcţioneze atât de defectuos.
Nu este suficent să porneşti cu pretenţii mari. Filmul german din 1974 rămâne unul de referinţă, dar are prea puţine în comun cu acest spectacol de teatru; poate doar titlul. În caseta tehnică de prezentare nu este clar specificat numele celui are a făcut adaptarea. Traducerea din limba germană îi aparţine lui Andrei Anastasescu şi regia lui Radu Jude. Aşadar, paternitatea/maternitatea „licenţelor poetice” româneşti este incertă. Păcat. Era interesant de ştiut cine a avut ideea să le facă semi-naziste pe femeile de serviciu dintr-o multinaţională.
Decupajul probabil voit trunchiat din obişnuinţa scenariilor de film sau din neştiinţa lucrului pe scena de teatru nu face altceva decât să pună în şir indian segmente ordonate. Scenele nu decurg una din cealaltă. Acţiunea principală nu e susţinută de niciun plan secundar. Totul e expus cu atâta stângăcie, încât nu există niciun fel de emoţie, de relaţie credibilă între personaje nici nu poate fi vorba, umorul este căznit, iar dacă spectatorii râd la cuvinte vulgare doar pentru că sunt vulgare, fără nicio noimă, asta nu înseamnă ca replicile respective au haz, ci pur şi simplu că ne-am întors în timp cu câţiva ani buni când textele împănate cu „organe” făceau deliciul mişcării firave de underground teatral. Credeam că am depăşit această fază infantilă. Dar la „Apollo 111” se mai păstrează tradiţia.
Radu Jude şi-a propus să creeze o atmosferă anume şi asta se vede doar prin scenografia Iulianei Vîlsan care împarte scena în câteva spaţii de joc şi prin prezenţa continuă în scenă, ca observatori curioşi, a celor trei actori care interpretează personajele din jurul protagoniştilor. Altfel, nici light designul cu multă lumină de neon semnat de Tudor Lucaciu nici mişcarea scenică, nici acţiunile propriu-zise nu spun mare lucru în acest sens. Banal, plat, expozitiv şi incredibil de fals e tot ce se petrece pe scenă – de la dansul prin care cei doi se cunosc, la scena de amor, la reacţii, la intonaţii, la parteneri care nu se ascultă între ei, ci îşi aşteaptă rândul pentru a spune replica, la „ochi de sticlă” privind în gol. Pe cât de puţin probabilă, dar posibilă este povestea aceasta de iubire, poate chiar duioasă şi romantică de fapt, pe atât de neverosimil este tot ce se întâmplă pe scenă. Nu poţi să crezi şi nu poţi să te mai bucuri.
Actorii încearcă să transmită emoţie, dar fiecare în felul şi pe limba lui. Nu există unitate stilistică, nu există relaţii, nu există comunicare pe scenă; un joc autist, realist, dar în care tonalităţile căutate, stereotipe, acute, neadevărate şi mimarea stângace a sentimentelor nu fac altceva decât să îngreuneze receptarea şi să îndepărteze spectatorii de poveste. Liliana Ghiţă cu toată duioşia sa, construieşte un personaj în care nu crede până la capăt. Replicile sunt spuse mecanic şi pare că joacă fără să asculte partenerii. Este, în orice caz, singura care încearcă să construiască măcar o faţetă credibilă pentru această Emi. Kamara spune aceeaşi replică, dar cu alte cuvinte. Termină fiecare propoziţie undeva suspendată într-o întrebare la care nu aşteaptă răspuns, la fel cum nu aşteaptă să asculte ce au de spus partenerii; ştie dinainte textul şi e atent să intre la timp cu răspunsul. Chiar şi mersul este o formă arătată a ceea ce crede el despre personaj şi ne face o demonstraţie a acestor idei. Adina Cristescu, Eduard Cîrlan şi Ilinca Hărnuţ interpretează toate celelalte personaje care intră în contact cu acest cuplu de îndrăgostiţi bizar. Reuşesc doar parţial să acopere unele dintre apariţii, dar dicţia imperfectă a tuturor contribuie la sentimentul clar de nesiguranţă şi aletoriu pe care o dă întregul spectacol. Deşi se găsesc pe afiş, Lucian Teodor Rus şi Mihai Niţu care împart aceleaşi roluri, probabil, nu s-au regăsit şi în spectacol, iar colegii lor au suplinit această absenţă.
„Ali: Frica mănâncă sufletul” nu a fost deloc un spectacol pe măsura promisiunilor şi aşteptărilor create de acest nou spaţiu cultural. Teatru şi filmul trebuie, în primul rând, să spună poveşti. Singure reuşesc de cele mai multe ori – mai bine sau mai puţin bine. Împreună se pare, însă, că se încurcă reciproc şi se bat în orgolii în detrimentul personajelor şi al spectatorilor. Dar, pentru costul deloc de neglijat al biletului, ambianţa plăcută nu este suficientă – mai e nevoie şi de artă.
Apollo 111
„Ali: Frica mănâncă sufletul” după un scenariu de Rainer Werner Fassbinder
Traducere din limba germană: Andrei Anastasescu
Regia: Radu Jude
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Light Design: Tudor Lucaciu
Distribuţie:
Liliana Ghiţă
Kamara / Amir Shafizadeh
Adina Cristescu
Eduard Cîrlan
Ilinca Hărnuţ
Lucian Teodor Rus / Mihai Nițu
Print