Nimic din ce ştiaţi că ar fi povestea „Cenuşăresei” nu se păstrează în versiunea pe care Joel Pommerat a pus-o în scenă la Teatrul Naţional din Bruxelles. Ceea ce face Pommerat, căruia nu-i place să se numească nici „regizor”, nici „dramaturg”, ci „autor de spectacole”, este să creeze un fel de basm nou, contemporan, bazat pe o mitologie contemporană, în care vechiul schelet al poveştii Fraţilor Grimm devine un pretext pentru a vorbi despre felul cum s-au modificat structurile interioare ale umanităţii.
Prezentat în cadrul ediţiei cu numărul XXII a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, spectacolul „Cenuşăreasa” al lui Joel Pommerat, care nu este pentru prima dată prezent la Sibiu (unde a fost, în 2013, cu „Reunificarea celor două Corei”) şi care va primi la sfârşitul acestei ediţii o stea pe Aleea Celebrităţilor, a fost una dintre vedetele primului weekend de la Sibiu. O rescriere a celebrei poveşti, din care Pommerat extrage toată seva romantică şi o transformă în grotesc, „Cenuşăreasa”, în varianta prezentată la Sibiu, este o combinaţie de umor şi (anti)emoţie puternică, care acţionează cu violenţa unui scurtcircuit.
Jucat aproape în întuneric, într-un decor creat din lumini fine şi care creează un efect de magică irealitate, o magie electrică şi atât de evident tributară tehnicii, spectacolul se deschide cu o scenă teribil de violentă, care în „Cenuşăreasa” copilăriei noastre era trecută cu vederea şi expediată în câteva cuvinte: moartea mamei. În obscuritate, într-un pat simplu, mama muribundă îi lasă un mesaj-testament fetiţei care o îngrijeşte: să nu uite să se gândească la ea din cinci în cinci minute, în fiecare zi, pentru că numai în felul ăsta o va ţine în viaţă. Amintirea, ca putere magică asupra morţii. Momentul are un efect cutremurător şi e lipsit total de patetism. Fetiţa va lua cu ea acest testament al mamei sau ceea ce crede că a înţeles din cuvintele ei şi-şi va transforma viaţa într-un fel de ceas deşteptător care să-i amintească în permanenţă să nu uite să-şi amintească… Tributar ideei lui de teatru vizual, Joel Pommerat creează în „Cenuşăreasa” un fel de traseu creat din puncte care se aprind în întuneric, pâlpâie puţin şi apoi se sting, lăsând în urmă amintirea unui vis, creând un soi de intimitate cu povestea. Care lasă în permanenţă sentimentul că dezvăluie o structură arhetipală cu precizia şi claritatea cu care o face o oglindă (magică…).
Întregul traseu al poveştii „Cenuşăresei” este rescris într-o altă cheie, în care cuvântul şi imaginea funcţionează perfect împreună, fără ca nimic să fie lăsat deoparte. În casa femeii care urmează să se căsătorească la un moment dat cu tatăl ei, micuţa Sandra devine slujnică. Iar surorile vitrege îşi păstrează ridicolul, dus însă până în grotesc, aşa cum în grotesc este împins şi personajul mamei vitrege, care, în versiunea lui Pommerat, se va îmbolnăvi de tristeţea că nu ea este iubita aleasă de tânărul prinţ. Povestea pendulează între camera din beci, întunecată, în care Sandra este surghiunită cu acordul tatălui ei, care îşi declară vehement în faţa fiicei nevoia de a se recăsători, şi casa cu ziduri de sticlă a mamei vitrege, unde păsările se izbesc de geamuri şi mor… În întunericul în care sună doar ceasul care-i aminteşte să se gândească la mama ei, Sandra se trezeşte într-o bună zi cu o zână dubioasă, care are vreo 900 de ani şi căreia nu-i prea ies vrăjile. Prin câteva scene Sandra – zâna cea cinică, Pommerat zguduie tot filonul patetico-dramatic care s-ar fi putut insinua până atunci, iar scena balului nu face decât să desăvârşească această intenţie regizorală. Un rege banal până la ridicol, care dă un bal pentru fiul lui, prinţul cel asocial, care are 15 ani şi este minţit de zece ani că mama lui nu se poate întoarce acasă din cauza grevelor din transporturi. Dar mama lui a murit. Din întâlnirea tragică dintre două fiinţe care în feluri diferite refuză moartea mamei ies scântei. Iar felul cum o construieşte Pommerat, mereu la limita ridicolului, o duce într-o zonă de emoţie cu totul aparte.
Prima scenă a balului, la care familia mamei vitrege merge îmbrăcată – ca-n poveste – în costume de epocă şi se izbeşte acolo de o altă realitate, e construită cu un umor care o duce în absurd. Un fel de yankei rătăciţi la curtea lui Arthur, se trezesc cu toţii faţă în faţă cu adevărul unei alte lumi. Povestea a trecut în alt timp, coordonatele i s-au schimbat, iar perucile şi rochiile de epocă sunt doar martorul exterior al unui timp pe care ei nu vor să-l asume.
În schimb, întâlnirea dintre prinţul care iese pentru prima dată în lume şi cântă în faţa publicului celebrul „Father and Son” al lui Cat Stevens (şi-l cântă de la un capăt la altul, fără să sară nimic – un mic manifest mai mult sau mai puţin camuflat despre lupta dintre generaţii), şi micuţa Sandra, ieşită şi ea prima dată în lume după moartea mamei, are un efect electric. Ea va fi cea care va avea curaj să-l pună pe tânărul prinţ faţă în faţă cu adevărul morţii mamei, contrapunându-i în schimb propria feminitate, ca pe un înlocuitor firesc. Iar celebrul pantof al Cenuşăresei devine, la Pommerat, pantoful prinţului… Pe care el i-l dă ca amintire şi care va fi semnul după care tatăl băiatului o va recunoaşte pe prinţesa fiului. Un subtil semn despre cum s-au modificat straturile feminităţii şi ale masculinităţii în epoca noastră.
Dacă cei doi „trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi” e prea puţin important în context şi de acea vocea narativă pe care Pommerat o foloseşte încă din prima scenă revine şi încheie povestea, ca între două coperte, cu scena morţii mamei, pe care zâna cea puţin pricepută la vrăji reuşeşte să i-o readucă în timp. Şi de data asta mesajul-testament sună altfel. Năucitor din nou… Mama îi ceruse doar să zâmbească ori de câte ori se va gândi la ea. Şi, la un moment dat, să-şi ia zborul. Greu de depistat care dintre ele e mesajul cel adevărat al mamei şi dacă nu cumva, în mod subtil, mesajul e unul şi acelaşi. Şi povestea se încheie în casa cu pereţi de sticlă unde păsările nu mai mor atunci când se izbesc de ziduri…
Théâtre National de la communauté française de Belgique
Cenuşăreasa
Text şi regie: Joël Pommerat
Scenografie şi lumini: Eric Soyer
Asistent lumini: Gwendal Malard
Costume: Isabelle Deffin
Sunet: François Leymarie
Video: Renaud Rubiano
Muzica originală: Antonin Leymarie
Distribuţie: Alfredo Cañavate, Noémie Carcaud, Caroline Donnelly, Catherine Mestoussis, Deborah Rouach, Marcella Carrara, Nicolas Nore, Julien Desmet (extra)
Asistent de regie: Pierre-Yves Le Borgne
Asistent de regie în turneu: Philippe Carbonneaux
Regizor de turneu: Emmanuel Abate
Tehnician lumini: Guillaume Rizzo
Tehnician sunet: Antoine Bourgain
Tehnician video: Grégoire Chomel
Tehnician scenă: Julien Desmet, Nicolas Nore
Costumieră: Nathalie Willems
Decor şi confecţionare costume: Ateliers du Théâtre National de Bruxelles
Print