De când a migrat consistent dinspre actorie spre regie, Ion Caramitru urmează un traseu bine definit. Scopul lui mai mult sau mai puțin declarat rămâne acela de a umple sala de teatru. Alege comedii cu priză la public sau melodrame înduioșătoare, care să stârnească un soi de emoție pe care se presupune că ar dori-o publicul larg și la care ar reacționa fără dubiu, ca la o rețetă bine aplicată. Din această schemă face parte și spectacolul „Dumnezeu se îmbracă de la second-hand”, după un text semnat de Iulian Margu, un spectacol cu un titlu incitant, care, în același timp, lasă destul de puțin să se ghicească ceva din subiectul propriu-zis.
Pus în scenă la Sala Studio a Teatrului Național din București, „Dumnezeu se îmbracă de la second-hand” se înscrie în linia promovată de Ion Caramitru și timp de peste două ore îi oferă publicului o poveste care apasă exact pe acele pedale la care ar trebui să reacționeze spectatorul obișnuit cu divertismentul de televiziune și cu dramele de familie promovate de serialele de televiziune. Nu lipsește nimic. Drama e la locul ei (familia de viță nobilă deposedată de comuniști, umorul gros al șmecherului cu inimă bună), apoi hoțul care jefuiește o afaceristă bogată și, desigur, grotesc de rea, copilul orfan care și-a ratat cariera de pianist și a ajuns hoț, dragostea în perioada comunistă, încărcată de o formă de candoare și nostalgie, Dumnezeu și religia, toate sunt prezente din belșug. Și dacă la toate astea se adaugă o coloană sonoră din care nu lipsesc bucăți din Chopin, Brahms, desigur, valsul lui Șostacovici, și un fulminat marș al lui Radetzky în final, ca să aplaude lumea mai cu spor, atunci succesul, sau măcar iluzia lui, e asigurat.
Ion Caramitru își plasează povestea într-un decor realizat de Maria Miu, un decor amplu și previzibil, care se rotește pe o turnantă și permite crearea mai multor spații și reveniri și reîntoarceri în timp, pe urmele unui pian pe care ar fi cântat însuși Chopin și care circulă prin secole. E vorba de trei planuri temporale unite toate de același pian… Întâi, prezentul: doi hoți (Lari Giorgescu și Dorin Andone) intră în casa unei bogătașe plecate din țară, împreună cu delegația președintelui și îi scotocesc printre lucruri. Încăperea e una kitsch, cu icoane pe pereți și mobile vechi, cu un portret al respectivei supranumite „Scorpia” și cu un aer prăfuit de teatru din alt deceniu. Lari Giorgescu, în rolul tânărului hoț orfan Lae, care descinde pe linie maternă dintr-o familie nobilă și pe linie paternă dintr-una de muncitori comuniști, pendulează între melodramă asumată doar pe jumătate și ceva umor mai mult sau mai puțin bine condus. Iar Dorin Andone apasă puternic pedala hoțului mitocan, jucat ca la carte, ca-n orice scheci de televiziune bun de difuzat în noaptea de Revelion. În scene mult prea lungi, în care ritmul trenează adesea și informația se repetă, cei doi reușesc doar din când în când să stârnească hohote de râs în sală.
În planul al doilea, perioada comunistă, trecutul apropiat… Scena se rotește și întră în joc Carmen Ungureanu în rolul Elizei, mama lui Lae, prințesa din alte vremuri rătăcită în epoca proletarilor, și Eduard Adam, în rolul lui Manole, tânărul mecanic de locomotivă îndrăgostit de prințesa cu nouă ani mai mare ca el. Cea mai frumoasă și mai reușită scenă din spectacol rămâne cea dintre ei doi, iubiții dintr-un bloc comunist, careș-i fac o ușiță secretă în zid. Prima noapte de dragoste și scena pijamalelor are o candoare desăvârșită, dublată de un umor cald și nostalgic, și este bine interpretată de amândoi protagoniștii.
Iar ce-l de-al treila plan și cel mai nerealizat artistic din întregul spectacol este cel al trecutului îndepărtat – momentul când comuniștii preiau puterea, iar familia Elizei pierde averea. Armand Calotă și Teodora Mareș, desprinși parcă dintr-un Cehov citit la suprafață, creează un tablou teatral, demonstrativ, lipsit de substanță, ca un abur din altă lume și din altă lume teatrală…
Cele trei planuri puse laolaltă construiesc un spectacol cu accente de umor și duioșie amară, care conduc toate spre punctul culminat din final, când, în scenă intră însăși Teodora, bogătașa care vorbește cu Dumnezeu și are loc un deznodământ simpatic, de un comic care se dovedește irezistibil. Florina Cercel le dăruiește pianul lui Chopin chiar lui Dumnezeu și Sfântului Petru, care-i fac o vizită neașteptată.
Teatrul Național din București
„Dumnezeu se îmbracă de la second-hand”, de Iulian Margu
Regia: Ion Caramitru
Scenografia: Maria Miu
Distribuția: Florina Cercel, Lari Giorgescu, Dorin Andone, Carmen Ungureanu, Teodora Mareș, Armand Calotă, Fulvia Folosea, Eduard Adam, Ioan Andrei Ionescu,
Foto Florin Ghioca
Print