Când Dumnezeu nu vine nici a doua zi

Despre spectacolul lui Claudiu Goga de la Teatrul Act, „Dumnezeul de a doua zi”, aş începe prin a spune cum nu e. Nu e ceea ce se doreşte mai nou în teatru a fi genial cu orice preţ. E, în schimb, o montare simplă a unui text excelent al lui Mimi Brănescu, inclus într-un program de dramaturgie românească pe care îl desfăşoară Teatrul Act. Şi luaţi cuvântul „simplu” în absolut toate conotaţiile lui pozitive.

dumnezeu-de-a-doua-ziE o poveste contemporană, fără discuţie, cu o scenografie simplă şi ea (Ştefan Caragiu), un interior de apartament românesc de început de secol 21. Cu o masă micuţă acoperită cu o muşama şi un dulăpior de bucătărie pe care stau un reşou, un ibric şi câteva farfurii. În spate, maiestuos, ca-n vechile castele, sunt atârnate patru tablouri şi în trei dintre ele fotografii de oameni surprinşi cu spatele. Pe masă, câţiva cartofi, o sticlă plină pe jumătate cu coniac şi cam atât. La masă un băiat curăţă cartofi şi corectează o scrisoare de dragoste către iubita care l-a părăsit şi a plecat în Franţa. Completează adresa, „Rue de Ciel”, scrie şi un P.S. şi curăţă mai departe cartofi. Băiatul este Vlad Zamfirescu… Apoi timpul se opreşte în loc şi o ia de la capăt.

Spectacolul este construit ca un fals dialog între două personaje, el şi ea, băiatul şi fata. Sunt, de fapt, monologuri care se completează şi se întrepătrund, reconstruind o poveste de dragoste. Asta la prima vedere. Căci în spatele poveştii de dragoste se ascund alte poveşti, şi mai profunde, şi mai adânci, despre relaţia fiecăruia dintre ei cu părinţii, despre lumea în care trăiesc (trăim), despre moarte.

Spatele oamenilor din fotografiile lui Alexandru Iureş sunt pretextul. Mirela Oprişor (ea e fata) şi Vlad Zamfirescu, din două lumi diferite, în scenă unul lângă altul, intersectându-şi privirile şi gesturile şi gândurile şi cuvintele, nu se întâlnesc niciodată. Spectacolul începe cu descrierea portretelor celor din fotografii. Sunt părinţii lor, atârnaţi, aşa cum spuneam, ca-n vechile castele unde descendenţa nobiliară era esenţială. Aici, imaginea e (auto)ironică. Claudiu Goga le aşază cu spatele – desigur, câte poveşti nu se pot ascunde în „spatele omului” (George Banu a scris un studiu întreg pe această temă,  cartea-album publicată de Editura Nemira). Începutul spectacolului seamănă cu un exerciţiu de regie, în care extratextul este adus în prim-plan. Cam ce descendenţă ar avea personajele noastre… Cum arată copilăria lor, familia, gândurile. Cei doi se dezvăluie disecând şi analizându-şi viaţa de până la întâlnirea magică, fantastică, ca o scenă de film, voit ca de film şi voit descrisă ca dintr-un film, cu ironie şi autoironie. Dar până acolo, pe rând, mama, tata, existenţa, neîmplinirile, cei cam 30 de ani, sunt istorisite sec.

dumnezeu-de-a-doua-zi-2Şi urmează dimineaţa cu pricina. Cea în care destinul hotărăşte să-i aducă laolaltă, pe el, băiatul care „nici măcar un fotbalist, acolo, cât de cât” n-a ajuns până la vârsta lui, genul care scrie poezii, şi pe ea, fata însărcinată, sedusă şi abandonată, care umblă „cu buricul gol” prin oraş ca să-i treacă depresia. Într-o vitrină a unui magazin li se întâlnesc privirile, ea o ia la fugă, el aleargă după ea, se simte bărbat, e vară, e îmbrăcat în pantaloni de pânză, fără buzunare, ea se trezeşte sărutându-l plângând, şi el, de emoţie, deşi are o musculiţă în ochi, ejaculează în braţele ei, pe marginea unei şosele… Cam asta ar fi, pe scurt, povestea. Monologurile se completează unul pe celălalt, se adaugă nuanţe, amintirile despre aceeaşi întâmplare sunt diferite.

Ce face Claudiu Goga? Mizează pe frumuseţea textului şi pe actori. Nu complică inutil situaţiile şi plusează pe firesc. Pe amestecul de poezie şi dramă, de amărăciune şi comic delicios. Şi Vlad Zamfirescu, şi Mirela Oprişor se strecoară printre cuvinte şi printre gesturi reprimate. Vorbesc cu aceeaşi delicateţe despre moarte şi despre partidele de sex ale părinţilor lor care le invadează apartamentul… despre îngerii pe care mama ei îi pictează peste tot, inclusiv pe capacul de la WC, despre tatăl lui care îi dă „lecţii” de fotbal în pat mamei ei etc. Şi reuşesc un dialog între două lumi, care, timp de 80 de minute, cât ţine spectacolul, se dezvoltă şi e tot mai bine articulat. Ar fi fost uşor să alunece în melodramă. Graniţa e fragilă. Nu se întâmplă. Nu se întâmplă nici măcar la sfârşit, când textul i-ar fi putut fura şi când se dezvăluie misterul lui „Rue de Ciel”, pentru care ea l-a părăsit pe el.

„Dumnezeul de a doua zi” de la Teatrul Act, al cărui final şi mister din titlu e bine să-l descoperiţi la faţa locului, e un spectacol de care sunt sigură că te poate face să te (re)împrieteneşti cu teatrul. E un spectacol pentru public, pentru spectatori, dar luaţi cuvintele, din nou, în toată încărcătura lor pozitivă. E firesc, e simplu, e normal. E şi emoţionant. Şi asta nu e rău deloc.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.