Am să las pe un număr viitor o analiză a Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru” aflat în plină desfășurare la Bacău, precum și a Concursului de Monodramă, ajuns la a treia ediție. Două concursuri cu premii consistente – aș zice că premiul de 7 000 de euro de la concursul de recitaluri este, poate, cel mai valoros pus în joc în acest moment la vreunul dintre festivalurile-concurs din țară. Deci despre legătura dintre bani și valoare, data viitoare, după ce toți concurenții vor arăta, pare-se, ce pot și juriul va alege.
Până atunci, am să mă opresc la spectacolul „Fata din Curcubeu” de Lia Bugnar, cu Ilona Brezoianu, prezentat duminică seara în concurs pe scena de la Bacău.
Într-o variantă nouă, după cea cu Tania Popa de TNB, „Fata din Curcubeu” a Liei Bugnar se întoarce, dovedind în primul rând excelentele capacități și resurse de a fi pus în scenă ale textului, într-o dramaturgie autohtonă, în care, să fim sinceri, cu foarte puțin excepții, textele sunt scrise pentru unică folosință. Nu e cazul „Fetei din Curcubeu”, care în noua interpretare aproape că-și dezvăluie și mai bine calitățile, pentru că, de data asta, muzica e folosită în slujba textului, și nu invers.
Povestea e simplă și frumoasă, asumat melodramatică și, pentru cei care n-o știu încă, ar fi păcat să-i spulber farmecul. Pe scurt, e povestea unei femei „de moravuri ușoare”, ca să citez din text, și farmecul stă în detalii și, iarăși lucru rar la piesele contemporane, stă în primul rând în „cum”, nu în „ce”… Iar acest „cum” Ilona Brezoianu – o actriță tânără, chiar foarte tânără, dar cu o prezență pe scenă care-ți rămâne pe retină încă multă vreme după ce ai văzut-o – îl construiește cu un fel de simplitate din care gustul melodramatic facil lipsește cu desăvârșire.
Intră în sală de undeva din spate, printre spectatori, și cere un leu. E îmbrăcată într-un pardesiu albicios, care nu-i pune deloc în valoare feminitatea, dimpotrivă, arată ca o fetiță mare rătăcită. Nimic n-o trădează, e o micuță cerșetoare, cu gesturi de copil care-și petrece timpul pe stradă, care a pierdut de mult orice urmă de jenă sau, mai bine zis, a convertit-o în firesc, care prin fiecare privire și prin fiecare zâmbet, atunci când adună din sală câte un leu de acolo, unul de dincolo, strecurându-se printre spectatori, stabilește distanța dintre lumea ei și lumea lor. Și ghicești în ea, în ființa aia slabă și fragilă, cu ochi mari, pe lângă toată tristețea lumii, și ceva din copilăria și adolescența lui Chaplin sau a lui Edith Piaf… Apoi, urcă pe scenă și începe să-și spună povestea. Povestea ei – un superb pretext pentru a vorbi despre lumea noastră, în care, pentru cei mai mulți dintre noi, un leu nu înseamnă nimic, dar pentru unii dintre noi, un leu înseamnă totul. Și nu, nu e nimic tezist sau comunist în micuța ei teorie personală, e doar o constatare dureroasă a unor adevăruri care dau buzna peste tine ca atunci când, plimbându-te zâmbitor pe o stradă extrem de elegantă din Milano, un cerșetor întinde mâna spre tine și o clipă, doar o clipă, căci sistemul tău de autoapărare funcționează perfect, te înnegurezi și simți că ceva, undeva, e strâmb.
Fata care-și oferă serviciile pe locul 13 din Cinema Curcubeu, așa cum o interpretează Ilona Brezoianu, e un amestec de fragilitate călită și sensibilitate amară, e singură, și tristă și înjumătățită de viață, e inteligentă și de o delicatețe bine deghizată sub hainele de „lucru”, e visătoare și are umor, e talentată și cinstită. Doar că, vorba ceea, n-a avut noroc. Cealaltă viață a ei s-a dus în rotocoale de fum spre cer și o așteaptă acolo, iar aici, pentru ea, e doar un mic… purgatoriu. Într-o sală în care tăcerea vibra, Ilona Brezoianu a început să cânte, ceva, nici n-are importanță ce, că-i muzică din „Șatra” – deși nu spune că ar fi văzut și filmul ăsta – sau că e muzica pe care o aude pe stradă, strada care ajunge să se confunde cu ea, să-i intre în sânge, cu toată atmosfera ei pestriță, important e că ea trebuie să cânte… ca să trăiască. Și cântă muzică țigănească, o cântă din când în când, atunci când izbucnește firesc dintre cuvinte, o cântă cu voce simplă, neacompaniată de nimic, o cântă ca să-și amăgească singurătatea.
Greu de spus cu cine vorbește fata din Curcubeu. Cu o sală de oameni, cu ea însăși, cu pereții adăpostului, cu nimeni… Greu de spus dacă, după o zi întreagă la Cinema Curcubeu unde vede filmele printre partide de sex consumate în întuneric, în timp ce se visează eroină în ele, nu simte nevoia să vorbească așa, în gol, despre ea și să-și povestească viața, viața dinainte, cu sora geamănă, țestoasa Matusalema și căsuța cu rime, ca să le facă, în fiecare seară să mai trăiască puțin.
Strada, așa cum este fata din Curcubeu a Ilonei Brezoianu, n-a reușit să-i omoare visele, iar filmele, dimpotrivă, i-au ascuțit într-atâta sensibilitatea, încât povara existenței ei devine de o mie de ori mai grea. Ghicește acolo, în spatele pânzei de pe ecran, o viață în care culorile arată altfel și în care există iubirea. Și poate cel mai emoționant moment din spectacol nu este nici cel în care-și povestește copilăria, nici cel în care își relatează povestea de dragoste cu pisicuța și nici măcar finalul, ci acela în care scoate o sticlă de parfum goală și își amintește de bătrânul care îi ceruse, în schimbul ei, să joace puțin rolul soției lui dispărute. E-atâta tristețe în falsul grobianism cu care ia sticla și se parfumează și-atâta tristețe amară în resemnarea ei.
În micuțul adăpost unde-și fierbe un cartof la o lampă cu spirt, pe care-l mănâncă apoi tacticos, ca la un restaurant elegant, păstrează o revistă cu Giulietta Masina. Cam așa arată micul ei univers: o cutie de carton și câteva „instrumente”. Are o pereche de pantofi cu toc care-i sunt largi, iar în rochia maro, cu care vrea să deshidă apetitul bărbaților, arată ca o fetiță mare care s-a îmbrăcat cu rochia mamei. Se îmbată puțin, ca să uite, și cântă. Ce urmează e o poveste pentru copii mari…
Godot Café-Teatru
„Fata din Curcubeu” de Lia Bugnar
Regia: Lia Bugnar
Cu: Ilona Brezoianu
Print