Trăim în plin bocănit al topoarelor care taie livada de vișini. În fiecare zi, se face mai gol în jur și în fiecare zi frumusețea, în varianta ei pură, inutilă, devine ceva pe cât de absurd și caraghios, pe atât de născător de nostalgii. Livada de vișini e lumea în care nu mai putem, nu mai știm, nu mai avem loc să trăim, e lumea aceea superbă, ca o jucărie muzicală din copilărie, la care azi nu mai avem acces. Livada de vișini e tărâmul pierdut al unei aristocrații din care ne-am autoexpulzat și drumul înapoi nu mai există. Livada de vișini e o amintire împăiată, în alb incandescent, de o frumusețe aproape artificială, la care privim de pe margine. Livada de vișini e o scamatorie.
Poate că așa ar putea fi rezumat spectacolul lui David Doiashvili, o „Livadă de vișini” interesant gândită și pusă în scenă la Sala Mare a Teatrului Național din București. După un „Rege Lear” montat acum un an tot la TNB, regizorul georgian propune acum o surprinzătoare interpretare a ultimei piese a lui Cehov, într-o cheie foarte poetică, într-un desen scenic cu imagini de o frumusețe care-ți rămâne pe retină, o frumusețe aș zice antitrend, o poezie aproape sufocantă, deși în mare parte justificată, și care, venind la pachet cu un ritm just al spectacolului, face ca această „Livadă de vișini” să aibă, cel puțin în prima parte, o forță de seducție reală.
Vișini albi înfloriți, peste tot ramuri albe de vișin, un desen al scenei în care sunt aglomerate mai multe elemente cel mai probabil cu valoare de simbol, dar care au același rol, să creeze un spațiu frumos, seducător pentru ochiul spectatorului de secol 21, obișnuit cu plastic și metal. Totul e alb, delicat, ca-ntr-un castel fermecat din povești, o cadă veche, ca dintr-un muzeu, e așezată și ea în scenă în același scop – căci altminteri utilitatea în spectacol îi e forțată – un pat alb, o cameră albă, un înger alb pe care Ania îl ține lipit de geam… Totul, întregul decor conceput de Tamara Kvesitadze și Gabi Albu, e parcă o odă adusă inutilității ridicate la rang de frumusețe absolută.
Interesant este și punctul de vedere din care Doiashvili construiește această „Livadă”. Totul este teatru în teatru, totul este scamatorie. Scamatoria Charlottei Ivanovna, interpretată de Istvan Teglas, o apariție stranie, misterioasă, care conduce spectacolul încă din prima scenă, un fel de alter-ego al dramaturgului, o prezență care schimbă adesea cu un gest sau cu un cuvânt cursul evenimentelor sau al vieților, un mic demiurg care se joacă cu propriile personaje și care, din când în când, ca un leitmotiv al existenței, se întreabă: „Cine sunt eu?” Personajul lui este construit într-o cheie total diferită de a celorlalte personaje – ei, toți, un fel de proiecție a gândurilor lui?! –, e o pată de culoare, pare desprins dintr-o pictură de Toulouse-Lautrec, e ușor sadic cu propriile personaje și-i privește pe toți cu un aer ușor ironic, ușor înțelegător, ușor plictisit…
De partea cealaltă, ei toți, în candoarea lor desuetă – care justifică în mare parte chiar interpretarea voit desuet-teatrală, patetismul și care justifică, pe alocuri, chiar și stilurile de joc atât de diferite ale actorilor –, sunt apariții din altă lume, o lume de neînțeles pentru noi azi, prin lipsa ei de spirit practic, prin ritmul ei înnebunitor, prin lenea ei ridicată la rang de mod de viață, prin copilăria ei, prin inacțiunea ei, toate superb surprinse în prima parte a spectacolului.
Charlotta Ivanovna citește didascaliile de la începutul piesei și își cheamă personajele pe rând în scenă. Ceilalți rămân pe băncuțele așezate de jur împrejur, pe jumătate înăuntrul, pe jumătate în afara poveștii. Și de undeva, de sus, coboară un cub magic, o cameră cu ferestre de sticlă, în interiorul căreia se va desfășura povestea și care, la final, când se taie livada, se va ridica, lăsând iarăși scena pe jumătate goală. Din păcate, pereții de sticlă obturează adesea sunetul, făcând multe replici de neînțeles.
Cea mai grea dintre problemele „Livezii de vișini”, problema cu care se confruntă toți regizorii care o pun în scenă, este reprezentarea livezii. Ei bine, Doiashvili găsește o soluție care funcționează, inundă toată scena în buchete albe de vișin și-n lumini cu efecte stroboscopice, iar pe pereții de sticlă din mijlocul scenei se leagănă în vânt o superbă livadă înflorită, în imagini în alb-negru, din altă lume.
Personajele sunt și ele interesant create, tot timpul la limita dintre patetic și ironizarea propriului patetism. Ranevskaia, în interpretarea Irinei Movilă, este o prezență copleșitoare pentru toți bărbații din jur – copleșitoare prin feminitatea ei irezistibilă, delicată, ca un vulcan care stă permanent să erupă, misterioasă, ușor nesigură pe alocuri, purtând cu ea povara unor suferințe pe care i le simți în priviri și mai ales în zâmbet. David Doiashvili merge destul de departe în această montare în conturarea relației dintre Ranevskaia și Lopahin, sugerând o adevărată pasiune care crește între ei și de care fiecare dintre ei fuge. Ea, copleșită de forța lui brutală, țărănească, nearistocratică, el, tributar unei amintiri din copilărie care-l va bântui întotdeauna, dornic să-și adjudece nu numai livada, ci și pe stăpâna ei absolută, arzând de pasiune și de neputință în același timp. Însă fiecare dintre ei știe că e imposibil. Ea e atrasă, dar îl disprețuiește, căci pentru ea a rămas același fiu de iobag, el o dorește, dar e prizonierul lumii în care s-a născut… Într-un rol care-l pune în valoare, Ioan Andrei Ionescu este un Lopahin în care se simte puternic forța brută a progresului, a lumii noi, țăranul care își construiește singur viața, dar care, fără să înțeleagă cu adevărat, rămâne cu piciorul în două lumi. O masculinitate țărănească autentică, în asta constă farmecul lui în ochii ei, iar Ioan Andrei Ionescu reușește să creeze un Lopahin care se susține, asta până la ultima parte a spectacolului, când, din păcate lucrurile o iau razna.
Raluca Aprodu face din Varia un personaj care nu se îndepărtează prea mult de Varia cea consacrată, e foarte sigură pe ea, îi conferă o feminitate reprimată și o tristețe din care izbucnesc adesea luciri dintr-o copilărie nu de mult încheiată, ca niște baloane de săpun care se sparg, ea rămânând închisă într-un fel de incapacitate cronică de a acționa în direcția propriei fericiri. Crina Semciuc este o Ania surprinzătoare, e copilăroasă, e o apariție puternică în rochița ei albă, cu dantelă, ca de păpușă din alt secol, cu îngerul ei de cârpe, care parcă-i seamănă puțin, are umor și încă nu s-a contaminat de patetismul din jur. În ea pare că se adună forța celor două lumi, cea care moare și cea care se naște atunci, odată cu tăierea livezii. Iar pașaportul ei spre noua lume este iubirea pentru Petea, tânărul care se pregătește să devină „omul nou”, excelent interpretat de Rareș Andrici, în care ghicești forța aceea ispititoare și periculoasă care a făcut, acum mai bine de jumătate de secol, ca visul comunist să copleșească lumea. Cu șapca lui așezată pe-o ureche, în imaginea în care stă în spatele Aniei îmbrăcată în rochița albă, de aristocrată, așteptând parcă o fotografie care să le împietrească fețele în timp, sunt, împreună, rezumatul începutului unei lumi noi.
Un cuplu care funcționează bine este Iașa – Duniașa (Silviu Mircescu – Ana Covalciuc), împreună cu îndrăgostitul și agasantul Epihodov (Idris Clate). Ana Covalciuc, cu aceeași siguranță scenică dintotdeauna, creează o Duniașa deloc obișnuită, în care ingredientul principal e umorul, cu gesturi desprinse parcă pe alocuri din filmele lui Chaplin și lipsită total de patetism. În final, rămâne una dintre cele mai frumoase scene, cea în care el, bărbatul cu fițe, franțuzitul parvenit, o respinge și-i bate galoșii în cuie în mijlocul scenei. Iar ea, incapabilă să se desprindă și să meargă după el, e condamnată la a rămâne pe loc, până când Epihodov, simbolic, o va scoate din ei.
Gavril Pătru îl interpretează pe Gaev, un fel de copil mare, care refuză realitatea și, fredonând tot timpul un cântecel, are ochii plini de zâmbete calde, Vitalie Bichir în Piscik are un soi de inocență dezarmantă, iar Mihai Constantin este Firs… un Firs corect, ca la carte, fără inovații, spectaculos când merge pe tricicletă prin mijlocul scenei, o imagine ca o amprentă a unei lumi.
Toate au sens și toate par să conducă spre un final care să-i încheie sau să-i justifice regizorului punerea în scenă și ideea. Numai că nu se întâmplă asta. Iar finalul, cum rar mi-a fost dat să văd în vreun spectacol, aproape că anulează tot ce s-a întâmplat până atunci. După ce livada se vinde și vestea cade ca un topor, regizorul alege să prelungească finalul fantazând pe ideea „ce se întâmplă cu personajele în spate, ce reacții au”, sedus poate de teoria „acțiunii indirecte”, și propune, ca-ntr-un fel de exerciții de regie, diverse scene care, din păcate, diluează mult din tensiunea acumulată până la acel moment, uitând, uitând, uitând, că aproape întotdeauna „less is more”. Și dacă anumite momente din final își mai găsesc o justificare prin coregrafia lui Florin Fieroiu, care, însă, nu poate ține loc de conținut și nu atenuează senzația de diluare, absolut de neînțeles rămâne scena Lopahin – Varia. Nejustificată prin nimic din tot ceea ce s-a întâmplat până atunci și nici prin construcția personajului Lopahin. Când Varia intră și el e incapabil s-o ceară de nevastă, începe să se dezbrace. Rămâne gol și, minute bune, tremură, se agită, ca într-un atac de panică. Da, între el și Varia nu există atracție… Da, o posibilă scenă de sex ratată. Dar de ce? E atât de neverosimil gestul lui, scena întreagă, încât n-ai cum să nu te întrebi iar și iar: De ce?
Însă „Livada de vișini” de la TNB rămâne o propunere interesantă și o lectură a lui Cehov care se susține. Nu există cortină. Doar Charlotta Ivanovna care-și încheie scamatoria pe o scenă goală, unde nu se mai aud decât loviturile de topor care doboară livada.
Teatrul Național București
„Livada de vișini” de A.P. Cehov
Traducere: Mașa Dinescu
Regie: David Doiashvili
Scenografie: Tamara Kvesitadze, Gabi Albu
Asistent coordonator: David Murman Kartozia
Asistent regie: Laura Grosu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Muzica originală: Nikoloz Rachveli Memanishvili
Regia tehnică: Costi Lupșa
Distribuția:
Liubov Andreevna Ranevskaia: Irina Movilă / Monica Davidescu
Ania: Crina Semciuc
Varia: Raluca Aprodu
Leonid Andreevici Gaev: Gavril Pătru
Ermolai Alekseevici Lopahin: Ioan Andrei Ionescu
Piotr Sergheevici Trofimov: Rareș Andrici
Boris Borisov Simeonov – Piscik: Vitalie Bichir
Charlotta Ivanovna: Istvan Teglas
Semion Panteleevici Epihodov: Idris Clate
Duniașa: Ana Covalciuc
Firs: Mihai Constantin
Iașa: Silviu Mircescu
Print