Când lumea se sfârşeşte începe „Perestroika”

Un spectacol în două părţi merită o cronică în două părţi, fie şi pentru faptul că, în cazul „Îngerilor în America”, vorbim despre un edificiu dramatic complex, care are nevoie de timp şi de spaţii pentru a se construi.

„Perestroika”, piesă reprezentată în premieră în România, este continuarea pe care Tony Kushner a scris-o la un an după ce a terminat prima parte, „Millennium Approaches”, tradusă în româneşte prin „Sfârşitul lumii e aproape”. Indicaţia dramaturgului, ca personajele din cele două piese să fie jucate toate de doar opt actori, a fost respectată de Victor Ioan Frunză, care a montat piesele pe scena de la Teatrul Metropolis, cu o distribuţie din care fac parte George Costin, George Ivaşcu, Virginia Mirea, Adrian Nicolae, Alexandru Ion, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu şi Cristiana Răduţă-Bobic. Câţiva dintre ei sunt actori cu care regizorul a lucrat intens în ultimii ani la mai multe proiecte, alţii, din generaţia tânără şi foarte tânără, proaspăt absolvenţi de facultate pe care directorul de scenă i-a descoperit în urma unei audiţii impresionante şi cărora le-a oferit şansa unor roluri importante la început de drum.

Cum cele două texte ale lui Tony Kushner au o structură dramatică atipică, cu opt destine principale, de o complexitate dezvoltabilă în două spectacole diferite, de sine stătătoare, şi totuşi, legate între ele până la interdependenţă, Victor Ioan Frunză a avut o misiune dificilă. Şi anume, să creeze pe scenă tocmai acest sentiment al continuităţii, la toate nivelurile. Iar marele merit al spectacolelor este că sunt construite în aşa fel, încât scenele din „Perestrioka” sunt, multe dintre ele, imagini ca-n oglindă – uneori deformatoare, alteori nu – ale celor din „Sfârşitul lumii e aproape”. Că nimic început în primul spectacol nu rămâne nerezolvat în destinele personajelor sau în imaginile scenice, în evoluţia decorului sau în evoluţia fiinţelor, în cea de-a doua. Că aproape toate întrebările enunţate în prima parte îşi găsesc o formă de răspuns în cea de-a doua.

Sala de aşteptare atât de rece, atât de goală din primul spectacol, care pe parcursul montării este folosită şi ca dormitor, şi ca cimitir şi ca o cameră de spital, regia jucându-se aproape cinematografic cu scenele, deschizând în permanenţă ferestre şi jucându-se în permanenţă şi cu ideea de metatext de pe tabelă, capătă dimensiuni noi în „Perestroika”. Sala de aşteptare este adusă pe scenă tocmai pentru a sublinia falsa initimitate din dormitor – atât cel al tinerilor homosexuali, cât şi cel al soţilor mormoni.

Poveştile se întretaie şi se înlănţuie, creându-se legături speciale între personaje, bine susţinute de întreaga distribuţie. Se țese o plasă întreagă de relaţii – un teren pe care se întâlnesc religii diferite, cu tabuurile şi regulile lor –, prinzând în ea psihologii complicate, ale căror trasee Victor Ioan Frunză le limpezeşte, creându-i fiecăruia făgaşul lui.

Sigur că, dincolo de o lume în care problema numărul 1 este SIDA, privită ca stigmat al unei minorităţi sexuale, regia aprofundează alte teme: legăturile interumane, legătura omului cu divinitatea, prietenia, trădarea, iubirea, frica, neputinţa. Dar problema cea mai pervers-inteligentă este că spectacolele de la Metropolis – ca, de altfel, întregul edificiu dramatic al lui Tony Kushner – îşi propun să vorbească despre aceste lucruri, ca şi cum nu ar face-o… Şi asta în condiţiile în care vorbim despre un spectacol greu de atacat din punct de vedere estetic şi al construcţiei regizorale, actoriceşti sau scenografice, cu justificări artistice impecabile.

Construind personajele – inclusiv îngerul, apariţia supranaturală – într-o cheie perfect umană, aprofundând tocmai laturile general umane, regia te conduce pe o pistă (asumat?!) falsă. Dacă îngerul arată ca noi şi este construit după chipul nostru, este el oare mai mult decât o simplă proiecţie a dorinţelor noastre de a găsi o justificare pentru ceea ce suntem?

Finalul primei părţi, în care destinele aruncate în joc sunt conturate, aduce pentru prima dată îngerul în scenă. O femeie dependentă de valium, al cărei bărbat descoperă că e homosexual a desenat pereţii sălii de aşteptare/ dormitorul ei/ lumea întreagă în culori şi forme ciudate, care-i trădează dorinţele. Partea a doua îi preia desenele şi le transformă într-un fel de grafitti ce amintesc de Zidul Berlinului – suntem deja în „Perestroika”. Tânărul homosexual infectat cu HIV s-a luptat deja cu moartea şi a învins-o pentru moment, descoperind între timp un „prag al revelaţiei”, unde se întâlneşte cu femeia care desenase pereţii. La o măsuţă de machiaj, o întâlnire de gradul 0 în faţa unui ecran de calculator, în care se produce un schimb de vise/ informaţii tipic lumii noastre. George Costin, în rolul tânărului care se întâlneşte/ construieşte îngerul cu puterea gândului, creează un rol în care subtilităţile ironico-disperate ale suferinţei ce atinge pragul devin revelaţie. Dar „pragul revelaţiei” nu este oare acel microb auto-distructiv (pe care regizorul îl ascunde chiar în această scenă a imaginii revelate în computer), ce ar putea ucide la un moment dat propria creaţie? Nu ar putea însemna oare o cheie către ideea „îngerul este creat de imaginaţia lui pe care suferinţa a dus-o până la pragul revelaţiei”, şi nu e coborât din cer?!

Scenele din prima parte din „Perestroika” amestecă idei politice care au bântuit finalul de secol 20 cu un conglomerat de idei criptice, pe care le aduce discursul îngerului – un adevărat poem straniu, recitat straniu de Nicoleta Hâncu, uneori cu accente dătătoare de fiori, alteori monoton ca o litanie. Soluţia scenică a Adrianei Grand presupune nişte aripi de lemn, „ataşate” unei fiinţe ciudate, cu chip de om, fără nimic angelic – în sensul canonic al cuvântului. Poate doar faptul că fiecare apariţie e însoţită de plutirea uşoară a unor fulgi albi… (De ce regia alege aceasta vagă trimitere la reprezentările canonice e discutabil: dorinţa de „legitimare” a îngerului să fie oare?)

Partea a doua din „Perestrioka” schimă cu totul decorul, acţiunile desfăşurându-se de data asta în Sala Dioramei de la un centru mormon. Proiecţii la puterea a doua, regizorul se joacă puternic cu destinele personajelor, multiplicându-le imaginile într-o „dioramă” şi lăsându-le să se recunoască/ descopere/ înţeleagă în ea. Povestea în poveste în poveste… poveste la puterea a cincea, scena de la centrul mormon este chiar o piesă în piesă. Pe acest teren şi în acest spaţiu, ceva mai târziu se va instala camera de spital în care va muri avocatul interpretat de George Ivaşcu. Şi tot aici va fi reprezentată şi „lumea de dincolo” în cheie evreiască. Această permanentă suprapunere de planuri, aproape nedramatică, după regulile lui Aristotel, are farmec în montarea de la Metropolis, pentru că nimic nu rămâne pe dinafară.

Poveştile de iubire, scenele „fierbinţi” între doi bărbaţi, geloziile, fiecare în parte şi toate la un loc au cheile lor, cu care pot fi descuiate.

Un „moment” special este interpretarea Virginiei Mirea care schimbă cele mai multe personaje, jucând şi mama mormonă care descoperă că fiul ei e homosexual, şi pe Ethel Rosenberg, întoarsă din morţi, şi pe rabinul evreu. Surprinzătoare este şi interpretarea lui George Ivaşcu, în rolul avocatului, de o limpezime şi o lipsă de manierism ce nu pot fi trecute cu vederea. La fel, firescul atât de greu de condus în cazul lui Adrian Nicolae, Alexandru Ion şi al lui Sorin Miron – o excelentă compoziţie în rolul travestitului.

În fapt, o pledoarie pentru viaţă, aşa cum o arată ultima parte, în care tânărul homosexual, faţă în faţă cu nemurirea oferită de înger alege viaţa şi îl condamnă pe Dumnezeul „ticălos”, spectacolul poate scandaliza prin ideile pe care le propovăduieşte. Îngerii nu li se arată celor care respectă canoanele, ci, dimpotrivă, păcătoşilor. Cel „ales” este tânărul homosexual bolnav de SIDA, care-şi trăieşte revelaţiile între două crize cumplite şi care îl trimite pe Dumnezeu la judecată să fie pedepsit.

În faţa fântânii Bethesda, cel care a ales viaţa stă de vorbă cu îngerul, la cinci ani după ce „nu a murit…” şi se bucură că celebra tulburare a apelor l-a atins pe el. Îngerul e tot straniu, are aripi din sticle reciclate, iar vindecarea e doar pentru moment…

 Fotografii de Adriana Grand

Print

Un Comentariu

  1. teatru ion 26/03/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.