Un text aflat în topul preferințelor regizorilor, un text răsfățat cu premii (Premiul Laurence Olivier, pentru cea mai bună comedie, în Anglia, și Premiul Tony, pentru cea mai bună piesă, în America), un text care i-a stârnit interesul lui Roman Polanski și a devenit scenariul unui film celebru („Carnage”), „Zeul măcelului”, așa cum a fost el tradus pentru spectacolul de la Nottara, e o alegere ce are toate șansele să-și cucerească publicul.
După încercarea de la Teatrul de Comedie, în regia lui Lucian Giurchescu, care n-a reușit aproape deloc să pună în valoare piesa Yasminei Reza, Claudiu Goga o montează la Teatrul Nottara. Cu patru actori care au toate premisele să ducă textul într-o zonă fericită pentru publicul spectator: Cerasela Iosifescu, Alexandru Jitea, Luminița Erga și Adrian Văncică.
Povestea, născută dintr-una reală, după cum povestește autoarea pentru „The Guardian”, e construită pe sistemul bulgărelui de zăpadă, care se rostogolește și dezvăluie mecanismele socio-psihice ale lumii contemporane. „Teatrul trebuie să fie o oglindă în care societatea să se reflecte. Marii dramaturgi sunt şi mari moralişti”, afirma cu hotărâre Yasmina Reza, dar nu despre morală este vorba în primul rând în textul ei. Sau, în orice caz, de o morală cu mult mai subtilă și bine disimulată în spatele unei pseudo-povești. E vorba, poate, în primul rând despre însingurare – celebra însingurare a secolului nostru – și despre incomunicare – la fel de celebra incomunicare a secolului nostru. Toate amestecate cu o doză irezistibilă de umor negru ce prezintă însă riscuri când ajunge pe scenă: să devină ori prea negru, ori prea comic…
Claudiu Goga evită pericolele și construiește un spectacol destul de echilibrat, care, deși static, nu lasă impresia de lipsă de ritm și care, în acest moment, este cu siguranță una dintre puținele producții ale Teatrului Nottara pentru care merită să te deplasezi la sediul lui de pe Magheru.
Ce se întâmplă, așadar, pe scenă? Două cupluri se întâlnesc să discute civilizat despre incidentul dintre băieții lor. Incident violent care s-a sfârșit prost. Dinți scoși, operație, sânge… Cuplul care deține copilul vinovat de „măcel” vine în vizită la cuplul care deține copilul-victimă. Din vorbă în vorbă, spoiala de „educație” se destramă ca o pânză de păianjen și treptat ies la suprafață toate frustrările din cuplu, dublate de frustrările personale. Se creează alianțe temporare soț-soție, apoi alianțe între femei și alianțe între bărbați, apoi alianțe în diagonală, soția dintr-un cuplu cu soțul din celălalt cuplu, nimic nu rămâne ascuns. Într-o oră și ceva, toate adevărurile ies la iveală mai ceva ca-n piesa lui Hamlet. Se rostesc replici tari, cu iz misogin, de genul „ne plac femeile senzuale, afectuoase, nu implicate în miezul problemelor, ca să le rezolve pe toate” ori „i-am spus unui amic recăsătorit că nu are rost să-și complice viața cu un copil când mai are de trăit 10-15 ani până la un cancer sau un infarct”…
Tensiunile se acumulează și tocmai la acest nivel al tensiunilor este proba textului. Dar Claudiu Goga, își conduce bine actorii, iar Cerasela Iosifescu evită cu grație și la milimetru exagerările, tocmai pentru că rolul ei este cel mai expus dintre toate, construind un personaj puternic și echilibrat. O femeie isterică, ce-și joacă isteria fără isterie… inteligent și veridic. Și Luminița Erga își dozează bine trecerile de la femeia educată, intelectuală, la reacțiile de mahala. Tristețea banalului în care se bălăcește cuplul ei, care se hrănea din aparențe, țâșnește brusc și distruge toată falsa armonie. Iar Alexandru Jitea intră bine în jocul ei, îi preia nuanțele și le duce mai departe. Spumos este și rolul lui Adrian Văncică, soțul în permanență ocupat, iar echilibrul fragil dintre el și soție nu e deloc greu de tulburat și de arătat cu degetul.
Pânza „civilizată” a jocului social pe care cu toții îl jucăm, surprinsă în prima scenă, se sfâșie violent și până la final spectacolul funcționează cu adevărat ca o oglindă așezată în față. Rămâne însă un vag sentiment că ceva nedefinit rămâne nedefinit… Dincolo de jocul actorilor, dincolo de regia corectă, o anume forță a textului nu reușește să treacă rampa.
Print