Căldură mare! În faţa şantierului de la Teatrul Naţional, câţiva onorabili cetăţeni şi distinse doamne suportă cu greu gradele şi decibelii în plus. Unde mai pui că sunt şi din bronz. Înghesuiţi în căruţă, care în picioare, care fără de picioare, care sprijiniţi, care plutitori, au îndurat îngheţul şi pe concetăţenii „alpinişti” veniţi la protest cu pancartele lor cu tot. După un an greu de artistică înţepenire, personajele noastre au plecat în concediu, la vale pe bulevard. Doar „tătucul” a rămas confortabil în fotoliu, la umbră, să păzească acaretul şi monumentalul cadru metalic. Din plictis şi lene estivală. Nici Rică nu a vrut să plece. Fiind pus în mijloc, niciodată nu se vede. Acum, că s-a golit vehiculul să profite şi el şi să-l admire lumea cum stă lung şi drept, june şi ferice.
Şi încotro să pornească eroii noştri de poveste dacă nu la teatru, de unde au şi venit? S-au dus să îşi vadă rudele, unii, mai egoişti, să se admire, alţii, mai curioşi, să vadă progresul de secol XXI, după gustul şi plăcerea fiecăruia. Doar sunt în vacanţă. Primii au plecat Miţa şi Chiriac. Ea a ţinut morţiş să ajungă până la Sibiu – „să vadă şi ea un Purcărete”. Pe Chiriac l-a luat să îi ţină de urât pe drum, iar el a acceptat cu plăcere, mai ales că voia demult să verifice dacă nu cumva e rudă cu directorul de teatru de acolo. Au ajuns mai greu, dar ei au fost cei mai norocoşi; au găsit răcoare şi un oraş civilizat şi au văzut un spectacol care le-a mers la suflet. Au râs, s-au distrat, Miţa era să leşine când s-a văzut pe scenă cu părul fumegând, dar şi-a revenit repede. La sfârşit era pornită să meargă la cabină să o pupe şi să îi ceară autograf Ofeliei Popii. A convins-o Chiriac să se abţină, că, la cum a dezbrăcat-o artistul plastic, nu se face. Altă dată, cu altă ocazie. În tren au cântat până la Bucureşti, de i-a ştiut un vagon întreg „Da’ mă cere, mamă cere”, pe două voci. Grozav ce le-a mai priit ieşirea asta.
Nu la fel de bine au nimerit Mam’Mare, Mamiţa şi Goe. În primul rând au plecat să o caute pe tanti Miţa. De când au fost despărţiţi în mod brutal de către artist, nu au mai avut linişte. Goe, amărâtul, după ce s-a văzut dat jos din înaltul frumosului ansamblu a început să urle cât îl ţineau plămânii că o vrea pe tanti Miţa a lui. Posesoarele copilului, până mai adineauri cocoţat pe post de stucatură tridimensională, cum nici nu ştiau Bucureştiul, şi nici birje nu mai sunt, deja îşi pregăteau repertoriul de lamentaţii şi bocetul de efect pentru sensibilizarea trecătorilor inocenţi. Dar Goe le-a tăiat avântul: „Vedeţi că sunteţi proaste. Ştiu eu unde e tanti Miţa. Am văzut-o eu de acolo” şi arată cu un gest larg tija spânzurată pe care abia o părăsise. Aşa au ajuns cei trei la Teatrul Odeon. Când au citit afişul, doamnele au lăcrimat din nou. Goe, şi actualmente semianalfabet, a mai făcut o scenă şi pe scările teatrului, pretinzând să i se traducă ce scrie, pentru că el a fost smuls brutal din băncile şcolii şi atârnat ca o lustră, exact când ajunsese la litera „m” mic de mână. Ce destin! Ajung şi în sală, urcă la balcon, se felicită reciproc, se împăunează că în sfârşit se văd şi ei pe o scenă de teatru, şi nu în sala de sport a cine ştie cărei şcoli din provincie la serbarea de vară. Că până acum doar de copii de gimnaziu au avut parte ca interpreţi şi realizarea cea mai importantă a fost când Cerasela, Marcela şi Graţiela dintr-a XI-a F au luat premiu de interpretare pe judeţ la concursul de teatru, pentru cel mai bun personaj colectiv. Acum în sfârşit urma să fie răzbunaţi toţi anii în care Mamiţa a fost peltică din cauza dinţilor în schimbare şi Mam’Mare îngrăşată artificial cu două perne.
Şi începe spectacolul. De la zâmbet larg au trecut la unul ceva mai reţinut, mirat, apoi ochii s-au mărit direct proporţional cu frecvenţa cu care Tanti Miţa se tăvălea spasmodic pe scenă, palmele au plesnit frunţile, pentru ca apoi să sprijine obrajii căzuţi în amuţire, iar la final, când s-a trecut cu „tătucul” pe catafalc, au acoperit gurile întredeschise. La plecare Mam’Mare a fost singura încântată. I-a plăcut de ea. Mamiţa tuna şi fulgera că ea nu e o isterică în timp ce lua o pastilă, din plante, să se calmeze. Goe era siderat. El nu ştie ce înseamnă asta, aşa că îi traduc: stupefiat. Nici pe acesta nu-l ştie. Încremenit. Statuie, ce mai. Nu pricepea nici în ruptul capului de ce are 70 de ani. Când au ajuns înapoi la căruţă şi i-au povestit lui Nenea Iancu cum l-au văzut cărat, întins şi rece, de la „grădină” la „curte” au mai tras un ropot de plâns, cu sughiţuri de data asta. El s-a amuzat doar, şi-a aranjat mustaţa şi a pufăit din ţigară.
Ultimii au ajuns cei care au plecat la Teatrul de Comedie. Cu mic cu mare, de la Prezident la Cetăţean, au vrut să vadă cum mai arată ei în anul de graţie 2012. Nu prea s-au recunoscut. Zoe a protestat că este o doamnă şi nu permite să iasă în văzul lumii cu o rochie pe care nici pe post de pijama nu ar accepta-o. Că e feminină, că e rafinată, că e oricum numai lălâie şi nătângă nu. Şi mai tare s-a amărât când i-a adus cineva aminte cum a interpretat-o Rodica Tapalagă. De ea i-a fost cel mai drag în rol. Trahanache, cu multă răbdare, s-a mulţumit de cum s-a văzut pe scenă, Pristanda era chiar invidios că nu e la fel de autoritar şi insolent ca cel din zilele noastre, Farfuridi şi Brânzovenescu şi-au notat câte două caiete fiecare şi urmează să consulte istoria pentru a concluziona dacă li s-a făcut sau nu dreptate, iar Cetăţeanului turmentat, uşor confuz, nu i-a părut rău că azi e femeie. I-a plăcut duduia, i-a mers la suflet că a fost populară şi de viaţă. Caţavencu, vanitos cum e, s-a cam atacat – cum să fie el aşa umil şi pervers. Nu a înţeles „metafora”.
Tot Caragiale i-a împăcat şi pe toţii. I-a pus să se uite în jur. Ăştia sunt ei, cei de azi. Aşa au „evoluat”. Asta e comedia umană a României „integrate”. Aşa e ţara – schizoidă, resemnată, furată, scârbită, împuţinată, tristă şi gri. Nici hazul de necaz nu mai e ce a fost; greu îşi mai face efectul. Nu mai e loc de ironie şi subtilităţi când râsul tembel al mitocanului la bancul prost răsună acum la Capşa. Lichelele simpatice şi demagogii carismatici au fost înlocuiţi cu o rasă inferioară de cercopiteci politici care nu mai seamănă cu nimic. Miticii de azi se numesc Armando, iar Miţele şi Didinele au ajuns „asistente” la televiziuni. Toate se transformă…
Doar berea şi micul ce au mai rămas ca acum un secol (chiar dacă halba e înlocuită de sticla de platic la 2 litri, iar micii se cumpără în caserole).
Print