Textul „Interviu” al lui Theo van Gogh, cunoscut unora, poate, din ecranizarea din 2007, este cu siguranță potrivit pentru spectacolele de tip underground care se practică acum în teatrul românesc, mai ales cel independent. O poveste puternică, două personaje bine conturate, amestec de umor și dramă, de lacrimă și zâmbet, de dragoste și ură, o poveste cu tensiune dramatică reală. Exact ce-i trebuie și ce-și dorește spectatorul din spațiul independent, care știe că atunci când vine într-o astfel de sală va găsi o montare în stil minimalist, în care importante sunt interpretarea și povestea în sine și, dacă ea vorbește undeva, cumva și despre lumea contemporană și problemele ei, totul e perfect.
În această zonă se înscriu și textul de care vorbesc, și spectacolul realizat de Bogdan Dumitrescu, regizor, scenarist și producător de televiziune, mai puțin cunoscut în postura de regizor de teatru, cu Dan Bordeianu și Diana Roman în cele două roluri, la Café Godot.
Chiar dacă ignorată adesea și de presă, și de premiile oficiale (că tot se decenează în această seară Premiile UNITER), mișcarea independentă din România există, iar latura ei cel mai bine coagulată este cea despre care vorbeam. Cei care fac teatru în aceste spații nou create, care, din fericire, tot apar, nu-și propun neapărat să inoveze, să exploreze etc. etc., ci să creeze un tip de comunicare cu sala pe care teatrele de stat l-au pierdut. Mai vor să spună o poveste credibilă și cumva de foarte aproape de ei, de cei care vin să-i vadă, o poveste care să le placă, să-i emoționeze, să-i atingă. În spațiile underground actoria e de cea mai bună calitate de cele mai multe ori (există și excepții, desigur…), rămânând însă un tip de exercițiu cu totul diferit de cel din marile producții gen Cehov sau Shakespeare.
Un spectacol precum „Interviu”, care a avut de curând premiera, are toate datele să-și câștige publicul, pentru că exploatează fiecare dintre aceste date. Istorioara este simplă, extrem de concentrată: un jurnalist cunoscut, specializat în politică, de la un ziar important, este trimis într-o zi să facă un interviu cu o starletă de televiziune, pe care el o consideră o actriță de mâna a treia, genul de „vedetă” contrafăcută, cu silicoane și fițe. Motiv pentru care o tratează arogant și de la înălțimea experiențelor lui jurnalistice, care au culminat cu ororile războiului… În ora petrecută cu ea, însă, lucrurile iau o turnură ciudată, cei doi dezvoltă pe negândite o relație de dragoste-ură, în care cruzimea preia adesea conducerea. El descoperă că ea nu e făcută doar din silicoane, iar ea se transformă adesea din intrevievat în intervievator. Un schimb de roluri ce se produce aproape la fiecare replică, foarte bine condus de cei doi protagoniști.
Regia este simplă și mizează pe interpretare, alegere câștigătoare întotdeauna atunci când actorii se ridică la înălțimea poveștii. Iar, în cazul spectacolului de la Godot, lucrurile sunt evidente. Din fericire fără clișee de telenovelă, Dan Bordeianu – reîntors la teatru în ultima perioadă, vezi „O noapte furtunoasă” și „Uzina de plăceri” de la „Nottara” – creează un personaj credibil și șarmant: bărbatul misterios, intelectual, ușor ratat, dar neasumându-și ratarea. Iar Diana Roman are farmec și mult firesc într-un rol în care amestecul de cabotinism, răsfăț, ușoară isterie, feminitate etc. e ușor la limită, actrița păstrând bine echilibrul. Nimic nu e ceea ce pare, iată mesajul spectacolului, iar recursul la camera de filmat pe scenă este, de data aceasta, justificat (într-un spațiu teatral în care folosirea camerei de filmat în spectacol a devenit stereotip). În„Interviu”, finalul justică pe deplin acest recurs și-i oferă regizorului o posibilitate de a arăta o altă față a doi oameni care se adulmecă și nu știi niciodată când joacă teatru și când spun adevărul. Chipul filmat în direct al lui Pierre Peters (Dan Bordeianu), în timp ce-și destăinuie cel mai mare secret al propriei vieți, dezvăluie nuanțe importante în economia spectacolului.
Ritmul nu trenează deloc, iar replicile au cadența unui meci de tenis bun, în care la final nimeni nu câștigă și toată lumea pierde.
O critică inteligentă la adresa unei lumi în care imaginea domină totul, în care presa aleargă după senzațional și, dacă nu există, îl inventează, în care fiecare este tentat să scormonească în trecutul și în ființa celuilalt, pentru a răni și mai tare și pentru a scoate de acolo mizeria și a o face publică, pentru a expune răni, cicatrice, suferințe, sânge cu o voluptate pe care societatea noastră o are mai mult decât oricare alta, spectacolul „Interviu” este întâi de toate un moment bun de teatru. La care să te reîntorci cu plăcere. Finalul, pe care-l veți descoperi la fața locului, e crud și cumplit de credibil: expresie a unei societăți în care trăim, pe care o construim, căreia îi aparținem și care ne reprezintă. După ce-l veți vedea, s-ar putea să vă treacă cheful să mai citiți vreodată o știre de cancan…
Print