Când primăvara moare

A trecut ceva vreme când la Teatrul Mic din București nu s-a mai produs un spectacol de o reală calitate artistică. N-a fost o perioadă tocmai bună cea pe care a traversat-o în ultimii ani și mai ales în ultima stagiune, după ce a pierdut și sala de la Teatrul Foarte Mic. Anul 2017 se deschide însă cu o premieră a lui Vlad Cristache, „Deșteptarea primăverii”, un text parcă redescoperit în anii din urmă – și la Teatrul German de Stat din Timișoara există în acest moment o „Deșteptarea primăverii” în stagiune. Însă la Vlad Cristache textul face parte dintr-un program estetic personal pe care pare să-l urmeze, fiind interesat cu precădere de această temă adolescenței explorată și în „The History Boys”, și în „Oleanna”, și în „Cum vă place”, și în „Chip de foc”, dacă ar fi să numim doar câteva dintre ele.

„Deșteptarea primăverii” pare să deschidă o altă direcție în povestea Teatrului Mic. Montat pe scenă, cu publicul pe gradene, Vlad Cristache folosește altfel spațiul sălii, asumându-și și scenografia interesant gândită, un amestec inteligent de poezie și concret. În primele două rânduri, publicul stă în bănci de lemn – o idee care nu e pentru prima dată folosită, e celebru acel „Lecția” al lui Victor Ioan Frunză unde publicul tot stătea în bănci – iar imaginea și senzația pe care o creează sunt puternice (și pe alocuri uiți de cât de incomode sunt). În mijloc, între cele două rânduri de bănci, se întâmplă povestea. Două table mari, negre, pe care sunt scrise cu cretă albă diverse fraze sau ecuații matematice – ar fi amuzant de urmărit dacă sunt altele de la o reprezentație la alta –, iar deasupra două candelabre uriașe. În mijloc, acoperite cu un fel de gratii din lemn, așa cum erau acoperite puțurile părăsite la țară, două gropi care își așteaptă locatarii și care prevestesc în mod straniu moartea, la fel și prima scenă în care Wendla, cu un amestec de disperare și poezie își probează rochia ei neagră, care-i marchează împlinirea a 14 ani și începutul adolescenței. E jumătate copil, jumătate femeie, plângând speriată atunci când își descoperă corpul despre care nu i se spune nimic, dar de care i se induce subliminal că ar trebui să înceapă să se rușineze. O superbă cădere din paradis este această primă scenă, în care ea, cu lacrimi și pământ și furie începe să-și acopere trupul.

Vlad Cristache nu operează o contemporaneizare să-i spunem forțată a textului lui Frank Wedekind, un text scris la sfârșit de secol al XIX-lea ca un răspuns la rigiditatea epocii și care astăzi, în lumea educației sexuale făcute deja în școli, la nivel larg, în lumea în care emanciparea adolescenților se produce la vârste foarte fragede, iar pierderea virginității la 14 ani începe să devină o modă, pare aproape anacronic. Și totuși, ceea ce construiește regizorul pe scenă trece dincolo de această barieră de timp și vorbește despre acel moment în care copilăria se transformă în maturitate, în fond despre uciderea copilăriei, despre moartea inocenței, despre chestionarea primelor impulsuri sexuale, despre trezirea instinctelor primare, a gustului spre pervers inocent, despre primii fiori erotici și, nu în ultimul rând, despre rigiditatea gândirii adulților.

Spectacolul lui Vlad Cristache pune în oglindă ca-ntr-un fel de război sisific cele două lumi: copiii-adolescenții și de partea cealaltă adulții. Primii, înfățișați într-o superbă lumină a firescului, surprinși în cel mai tainic moment al vieții lor, acela când se trece linia între ceea ce sunt și ceea ce urmează să facă societatea din ei, acela când trăiesc și visează la unison, acela când timpul ar trebui oprit în loc, și de partea cealaltă, adulții-profesorii, construiți într-o excelentă zonă de grotesc, bine susținută de Petre Moraru, Avram Birău, Ion Lupu, Gabi Costin și, mai ales, Gheorghe Visu, în rolul directorului școlii, dar și de obtuzitatea prezentată pe mai multe niveluri a părinților – Liliana Pană (în rolul mamei Wendlei, dispusă să-și sacrifice fata de dragul prejudecăților și autoarea morală a crimei, pentru că este incapabilă să îi vorbească deschis despre… iubire și erotism), Avram Birău în rolul tatălui intransigent și absurd al lui Moritz, Gabriel Costin, în rolul domnului Gabor sau chiar Mihaela Rădescu în rolul doamnei Gabor, capabilă doar până la un punct să înțeleagă.

Două tabere, așadar, așază Vlad Cristache față în față, tinerețea cu primăvara ei cu tot, o armată de tineri frumoși, cu o energie teribilă, care se transmite la simpla intrare în scenă, tineri care aduc cu ei o lume întreagă și în care simți toate visele înflorind și pe care-i vezi încă nepervertiți de rigorile absurde ale unei societăți pe care instinctiv o resping, și dincolo, iarna cea lipsită de poezie a maturității, pe care Wendla o întrezărește în acea primă scenă în care își respinge trupul. Prin ochii celor dintâi, lumea adulților se vede strâmb, caraghios și deformat, așa cum o reprezintă Vlad Cristache. Iar toate această revoluție a primăverii asupra iernii e superb surprinsă de muzica live a trupei Firma, un fel de comentarii așezate ușor brechtian între diverse momente, surprinzând la un alt nivel imaginile din scenă, preluând sugestii și ducându-le mai departe.

Vlad Cristache alege să monteze „Deșteptarea primăverii” cu o distribuție dublă care, cu siguranță aduce nuanțe noi fiecăruia dintre personaje. În seara în care am văzut eu spectacolul, în rolul Wendla era Alina Rotaru, un amestec delicios de fragilitate, perversiune inocentă, tristețe, feminitate și copilărie. De la acea primă scenă, în care, în rochie neagră, lungă, superbă, deja femeie, Wendla își respinge corpul și își simte premonitoriu moartea și până la momentul avortului, poate ușor exagerat în context, dar cumva explicabil într-o cheie grotescă pe care regizorul o folosește și în alte scene, Alina Rotaru aduce în scenă un aer dulce-amărui și face să plutească în permanență, chiar și în scenele vesele, o amenințare a tragicului. Simți că ea nu va avea timp să se transforme niciodată în copia mamei ei, simți că vrea să trăiască acum și aici totul, și gustul dragostei, și plăcerea, și durerea, atunci când îi cere lui Melchior să o lovească, pentru că simte că nu-i ajunge timpul… În rolul lui Melchior, Ionuț Vișan, poate în cel mai bine construit și dozat rol în care l-am văzut până acum. Extrem de nuanțat în reacții, emanând o sexualitate pe care i-o conferă, desigur, în mare parte inteligența, maturitatea și libertatea gândirii… Altfel decât colegii lui, pare să aibă pe frunte semnul marilor personalități, al celor care poartă cu ei farmecul loviturilor vieții. Emană forță și face parte din categoria marilor revoltați, surprins însă în momentul devenirii. În interpretarea lui Ionuț Vișan simți în permanență un soi de dispreț la adresa unei lumi pe care n-o înțelege, dar din care nu vrea cu adevărat să evadeze, precum prietenul lui Moritz, simți că trăiește mai mult în interior decât în afară, simți revolta și în același timp căldura pe care-i e teamă s-o arate, pentru că nimic în jur nu-l îmbie la a se deschide.

În contrapondere, George Albert Costea, în rolul lui Moritz, construiește un personaj de o fragilitate aproape maladivă. Incapabil să-și definească prea clar atracția sexuală, oscilează vag între Melchior și Ilse, strivit de autoritatea paternă și de cea a profesorilor, de o timiditate aproape bolnăvicioasă, cu o inteligență care nu-l ajută îndeajuns în sistemul de învățământ în care activează, mereu în pragul repetenției, Moritz al lui George Albert Costea pare din start condamnat. Mereu cu zâmbetul pe buze, un zâmbet care trădează o depresie pe care nimeni nu e dispus să i-o observe, ca un prototip al inadaptatului, Moritz va alege pistolul ca ultimă soluție. Iar cea de-a doua parte, a apariției lui de dincolo de mormânt, în cimitirul negru, în noaptea în care Melchior își caută drumul spre viață sau spre moarte, e un amestec perfect dozat de umor și grotesc. O scenă bine interpretată rămâne cea în care Cezar Grumăzescu, într-o cadă aflată în mijlocul scenei, își trăiește erotismul solitar cu diverse personaje feminine din picturi, pe care apoi le ucide fără milă. Actorul are exact teribilismul vârstei și aceeași doză de inocență perversă sub semnul căreia stă de altfel întregul spectacol, chiar dacă scena în sine e ușor prea lungă și, la reprezentația văzută de mine a scos din sală un cuplu de adulți mai pudibonzi.

Finalul, cu lumea toată prăbușită, cu două cruci crescute în întuneric, cu Melchior bâjbâind prin cimitir, cu primăvara sfârșită, deschide alte lumi. Gheorghe Visu, de data asta într-un alt rol, cel al Omului cu mască, îl salvează pe Melchior și-l ia cu el conducând-l spre o lumină care se deschide. Lasă în urmă în cimitir o primă iubire moartă la 14 ani, în urma unui avort nereușit – copilul lui conceput într-o îmbrățișare în podul cu fân – și un prieten. Primăvara s-a sfârșit. Dincolo, în lumină, începe un alt anotimp.

Teatrul Mic din Bucureşti

„Deșteptarea primăverii”, poem teatral rock după piesa lui Frank Wedekind

Traducerea: Victor Scoradeţ

Regia şi scenografia: Vlad Cristache

Asistent regie: Teodora Petre

Muzica originală: Daniel Rocca interpretată live de trupa FIRMA (Daniel Rocca Stoicea, Adrian Coman, Bărbuţă C-tin Bărbăşelu)

Light design: Iulian Bălţăţescu

Distribuţia: Ionuţ Vişan, George Albert Costea, Alina Rotaru, Cezar Grumăzescu, Alexandru Voicu, Silvana Mihai, Rareş Florin Stoica, Aida Economu, Marian Olteanu, Alina Petrică, Liliana Pană, Mihaela Rădescu, Gabriel Costin, Gheorghe Visu, Avram Birău, Ion Lupu, Petre Moraru

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.