„În Polonia există din nou judecători buni”, răsună din televizorul aflat pe scena sălii din Cartierul Muzeelor situat în centrul Vienei. Cu această frază dintr-o dezbatere pe tema remisiunii judiciare din Polonia începe spectacolul Proces al lui Krystian Lupa. Însă nu Josef K., protagonistul romanului „Procesul” al lui Franz Kafka, se află în prim-plan, ci sistemul politic polonez. Producția ar fi trebuit să își sărbătorească premiera în 2016 la Wroclaw. Însă înlocuirea directorului teatrului local (Teatr Polski) cu un candidat al partidului de guvernământ conservator de dreapta PiS a declanșat un protest al binecunoscutului regizor. În final, premiera a avut loc în 2017 la Nowy Teatr din Varșovia, orașul în care PiS nu deținea majoritatea. La festivalul Wiener Festwochen, lucrarea lui Lupa a căpătat o semnificație mai profundă, reprezentațiile desfășurându-se pe fundalul turbulențelor politice din jurul scandalului creat de „videoclipul Ibiza” ce a dus la demisia vicecancelarului Heinz-Christian Strache și la răsturnarea guvernului cancelarului Sebastian Kurz printr-un vot de neîncredere în parlamentul vienez. O dovadă clară că realitatea depășește ficțiunea.
Maratonul de teatru de peste cinci ore cuprinde trei acte cu două pauze de câte douăzeci de minute fiecare. Lupa nu dorește însă să ilustreze textul lui Kafka, ci să „intre în dialog” cu el. Iar pentru aceasta prelucrează romanul, adăugând scene care redau criza relației dintre scriitor și Felice Bauer. Astfel, prima parte a spectacolului se referă la arestarea și eforturile lui Josef K. de a afla motivul acuzației. Partea a treia continuă încercările inutile ale sale de a se apăra, pentru a ajunge, în final, „în fața legii”. În partea a doua a spectacolului, Lupa se îndepărtează de roman, introduce aspecte biografice ale lui Kafka, precum și viziuni personale ale actorilor echipei sale care privesc salvarea lumii. Ceea ce îl fascinează cel mai mult pe regizor – după cum afirmă în caietul program – este „golul din mijlocul romanului”. Astfel, în Proces protagonistul Josef K. se identifică întru totul cu autorul său.
Valoarea artistică rămâne însă discutabilă. Constelația formată din Kafka, prietenul său Max Brod și cele două iubite ale sale, Felice Bauer și Grete Bloch, este redată sub forma unui spațiu închis. Este un univers ce seamănă cu un spital cu patru paturi. Din păcate, în această parte a spectacolului energia scade, există multe momente de tensiune redusă, dialogurile și monologurile sunt lungi și greoaie. E posibil ca și supratitrarea în germană (spectacolul este jucat în limba poloneză) să contribuie la acest deficit. Recurgerea regizorului la nuditatea actorilor este, de asemenea, îndoielnică (să fie oare vorba de un spital de nebuni?). Povestea devine neclară, în special pentru spectatorii nefamiliarizați cu biografia lui Kafka și cu evenimentele petrecute cu doi ani în urmă în Polonia. Spre finalul părții a doua este menționat de mai multe ori și avertismentul a 15.000 de oameni de știință din 184 de țări publicat în noiembrie 2017 sub titlul „Scrisoare către omenire”. Proces-ul lui Lupa se transformă astfel într-un semnal de alarmă către lumea întreagă.
Şi totuși, nucleul spectacolului este jocul de putere, de dominație și supunere, în sfera politică, precum și în cea erotică. Aluziile sexuale din prima parte – gândurile personajelor sunt ilustrate în caractere cursive –, dar mai ales violul din timpul interogatoriului, reprezintă unele dintre cele mai tulburătoare momente ale producției. În spațiile înguste, în care politica intervine în intimitatea personajelor, dorințele de conducere și transgresare cresc. Lupa face astfel o psihoanaliză a societății. Dialogurile variază cu scene în stil cinematografic. Regizorul își încurajează actorii cu vorbe șoptite (în limba germană). Prestația întregului ansamblu de optsprezece actori este impecabilă, în special cea a protagonistului Marcin Pempuś. Rămâne însă un mister motivul pentru care regizorul l-a sortit să joace pe aproape întreg parcursul spectacolului numai în cămașă, chiloți și șosete.
Spectacolul impresionează mai ales prin decorul semnat tot de Lupa. Scena este practic formată dintr-un spațiu gol care este micșorat cu ajutorul unui paravan ce coboară din tavan. Pereții servesc pe de-o parte drept ecrane de proiecție pentru videoclipuri. Pe de altă parte zidurile dovedesc o anumită transparență, dând astfel naștere, de exemplu, camerei domnișoarei Bürstner. Imaginile video ale lui Bartosz Nalazek reușesc, împreună cu muzica lui Bogumil Misala, să creeze o atmosferă de teroare. Procesul lui Lupa ilustrează o lume deprimantă. Un judecător lovește în masă cu un ciocan de zidărie pentru a face liniște în sala de tribunal. În temnița clădirii justiției se află o mulțime redusă la tăcere – peste gurile acuzaților sunt aplicate benzi adezive negre groase. Până și publicul devine parte din proces, atunci când lumina se aprinde în sală și actorii se adresează direct spectatorilor. Rama roșie care înconjoară scena lasă senzația unor instantanee fotografice înfierate în sânge. De altfel, spectacolul rămâne în memoria publicului mai ales prin vizualitatea sa. Povestea de calomniere, învinuire și apărare zadarnică începută în 1914 de Franz Kafka și publicată post-mortem zece ani mai târziu de Max Brod își păstrează relevanța și în zilele noastre.