Tentația modernizărilor excesive este una dintre capcanele în care cad mulți regizori în teatrul de azi, pe ideea că trebuie să fie originali cu orice preț și că originalitatea înseamnă să-i înghesuie pe eroii clasici în niște tipare absurde în care se simt de cele mai multe ori ca în niște haine mult prea strâmte.
Este și cazul spectacolului „Romeo și Julieta” de la Teatrul Național din București, pus în scenă de Yuri Kordonsky la Sala Studio, folosită în varianta arenă, cu un decor impresionant prin dimensiuni al lui Dragoș Buhagiar. Un decor care încearcă să recompună un univers departe, foarte departe de cel shakespearian, un fel de garaj/ depozit/ spațiu pe jumătate părăsit, în care își duc viața niște bande de cartier și pe care-l marchează Lorenzo (interpretat de Răzvan Vasilescu), încă din prima scenă, când intră și, cu un spray de colorat, desenează pe niște ochiuri de geam inițialele care descriu spațiul celor două familii, M și C. Montague și Capulet. Că Yuri Kordonsky renunță din start la statutul nobil al celor două familii, orice ar mai însemna noblețea în zilele noastre, este evident încă de la început. Problema este însă ce pune în loc. Și aceeași problemă va rămâne valabilă întregul spectacol.
Speriat pare-se de clasicitatea lui Shakespeare, Yuri Kordonsky, regizorul care a montat una dintre cele mai frumoase variante ale „Unchiului Vanea” din teatrul postdecembrist, se avântă acum într-o montare neconvențională, în care aproape nimic nu se susține. Și încearcă pare-se cu orice preț să fie „altfel”. Ceea ce reușește, dar nu neapărat în beneficiul spectacolului. Pentru că toate modificările pe care le operează în text și toate încercările de a-l face pe Shakespeare să intre în tiparele lumii secolului 21, cu telefoane mobile și laptopuri, sunt și rămân până la final stângace. Iar în goana lui după această căutată originalitate, uită tocmai de poezia lui Shakespeare, chiar cu brutalitățile ei, și de sensurile textului, care de multe ori rămân în umbră.
Prin urmare, regizorul va deschide spectacolul cu o scenă a petrecerii mult prea lungă în economia montării și absolut redundantă, pentru că după 5 minute nimic nu mai e nicio surpriză. Și printre scuipăturile celor două bande, printre gesturile violente, repetate iar și iar până la plictiseală și exasperare, printre sunetele obositoare ale muzicii care umple acel spațiu uriaș, metalic, în care da, te-ai aștepta să se petreacă nu știu ce film clișeistic de acțiune de la Hollywood, printre costumele multe împinse într-o zonă de kitsch care nu se justifică (precum cel de travestit purtat de Lord Capulet, interpretat de Ioan Andrei Ionescu), printre toate astea, răsună la microfon, urlat de undeva de la un balcon, unul dintre cele ai frumoase sonete ale lui Shakespeare. Și frumusețea lui cade parcă și se sparge cu putere în acest mediu în care cuvintele sună inutil și aproape că nu le auzi, acoperite fiind de cacofonia de imagini.
Greu în aceste peste 20 de minute de spectacol să înțelegi ceva din povestea lui Shakespeare, iar problema rămâne valabilă până la final. Pentru un spectator care nu a citit „Romeo și Julieta” povestea rămâne în cea mai mare parte a timpului indescifrabilă. E evident că Yuri Kordonsky a țintit un fel de efect oximoronic, între imagine și cuvânt, însă efectul este în cea mai mare parte ratat cu atât mai mult cu cât, în cea mai mare parte, replicile (este folosită traducerea Violetei Popa) sună absolut fals și sunt recitate, doar recitate de actori… care rămân exteriori rolului.
Regizorul apelează la câteva trucuri poetice, precum cel cu baloanele cu heliu, pe care Romeo și Julieta îl înghit, ca să li se subțieze vocea. Numai că sunt atât de atenți la acest efect artificial, că uită aproape tot restul. Iar felul cum se naște superba poveste de iubire dintre ei rămâne neexploatat cu adevărat. Și te trezești că într-o lume în care niște bande se scuipă (la propriu), doi oameni încep brusc să vorbească în versuri… Sigur că exact pe acest efect trebuie să fi mizat Yuri Kordonsky, dar din păcate nu funcționează.
O altă modificare cel puțin ciudată este preschimbarea doicii Julietei într-un alt tip de personaj, un fel de prietenă (interpretată de Ada Galeș), care are pentru ea o atracție lesbiană și o sărută cu patimă… De ce? Rămâne fără răspuns. Iar spectacolul nu justifică în nici un fel nici schimbarea și nici personajul. La fel cum nejustificată rămâne alegerea lui Kordonsky de a schimba scena în care Julieta de fapt le mărturisește părinților căsătoria ei secretă cu Romeo… Iar Paris, bietul Paris, rămâne până la final o enigmă neelucidată și nu știi prea clar nici ce e cu el, nici de ce apare acolo și nici de ce părinții Julietei vor atât de mult să-l însoare cu ea, în condițiile în care Lord Capulet aproape că nu-i reține numele.
Dar marea problemă a acestui spectacol rămâne alegerea de a introduce telefoane mobile cu care se fac selfie-uri și laptopul în fața căruia Julieta bea băutura magică de la Lorenzo, care-și face poțiunile la cuptorul cu microunde și-i unește pe cei doi într-un fel de ritual straniu din altă lume, aproape tribal. Și nu pentru că ar fi o problemă cu folosirea gadget-urilor în spectacole, fie ele și după texte de Shakespeare, numai că aici apare o problemă fundamentală. Această tragedie se bazează în primul rând pe incapacitatea de a comunica a celor doi, că dacă ei ar putea comunica și dacă mesajul lui Lorenzo nu s-ar rătăci pe drum, moartea lor ar putea fi evitată. Așadar, comunicarea e problema. Și-atunci, cum poți să folosești telefoane mobile și laptopuri (însăși esența comunicării în secolul 21) și să susții că n-au putut comunica? Anulezi însuși sâmburele tragediei. Și în mintea ta de spectator lucid apare imediat gândul: „Bine, dar de ce nu-i spune, acolo la Mantua, unde a plecat el, ce urmează să se întâmple? De ce nu-l anunță?” Și răspunsul nu există… Decât poate că li s-a tăiat internetul…
Finalul este și el transformat și, desigur, luată în sine, imaginea cu cei doi îndrăgostiți care se sinucid în cadă și în pragul morții se joacă de-a copiii din nou cu baloanele de heliu este frumoasă, numai că rămâne nesusținută.
În ceea ce privește interpretarea actorilor – Romeo este Ionuț Toader, iar Julieta este Crina Semciuc – s-ar putea spune că fac cu adevărat eforturi, numai că o mai bună și mai asumată rostire a lui Shakespeare n-ar strica, iar asta rămâne valabil pentru întreaga distribuție. Și cea mai mare tristețe este că în această disperată aglomerare de imagini de dragul imaginilor nu se aude Shakespeare, replici superbe cad în gol și povestea rămâne ambiguă.
Teatrul Național București
„Romeo și Julieta” de W. Shakespeare
Traducere: Violeta Popa
Regie: Yuri Kordonsky
Asistent regie: Patricia Katona
Decor: Dragoş Buhagiar
Asistent decor: Vladimir Iuganu
Costume: Dragoş Buhagiar, Ioana Smara Popescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Distribuție:
Lord Capulet : Ioan Andrei Ionescu Lord Montague : Mihai Calotă Lady Capulet : Costina Cheyrouze Lady Montague : Victoria Dicu Julieta: Crina Semciuc Romeo : Ionuț Toader Tybalt: Florentina Ţilea Mercuțio: Marius Manole Hero: Ada Galeș Benvolio: Lari Giorgescu Paris: Emilian Mârnea Susan: Cosmina Olariu Rosaline: Rodica Ionescu Abraham: Eduard Adam Sampson: Florin Călbăjos Lorenzo: Răzvan Vasilescu Foto: Florin Ghioca
Print