Când soldaţii se transformă în câini în „Pădurea spânzuraţilor”

3stars

Patriotismul a stat frumos la butonieră la ceas de sărbătoare. Mulţi l-au purtat la rever în timp ce înşirau cuvinte citite de pe foi scrise de alţii de la înălţimea unor podiumuri drapate în tricolor. Să fii patriot e cool în continuare. Mai cu moderaţie, mai fără patos, mai cu o largă apreciere şi deschidere pentru toate popoarele lumii, dar, în principiu, patriotismul nu s-a demonetizat de tot şi l-am afişat cu toţii cum ne-am priceput mai bine. Iar unii ne-am priceput cum nu se poate mai gălăgios, kitschos, fanfaronard, ostentativ şi de prost-gust; îmbâcsită, demonstrativă şi gargarisită, dragostea de neam şi patrie a răsunat din multe microfoane în cheie falsă şi lipsită de conţinut. Banii s-au cheltuit, oamenii de bună credinţă au aplaudat, dar produsele artistice, de cele mai multe ori, cu tot avântul patriotic, nu au fost altceva decât şuşe sinistre din punct de vedere artistic.

La final de Centenar, la Teatrul Naţional Bucureşti, „Pădurea spânzuraţilor” după Liviu Rebreanu, în regia lui Radu Afrim este spectacolul care fără să aibă niciunul dintre însemnele patriotarde fluturate bezmetic pe scene şi prin pieţe, sărbătoreşte cel mai distins, sincer şi autentic patriotism; suta de ani pe care am laudat-o de-a valma, este de această dată privită cu ochi trişti, dar foarte inteligenţi, care ne-o arată îmbrăcată frumos estetic şi purtătoare de sens profund. Montarea de la Sala Mare este un eseu foare personal şi asumat al unui artist care ne arată de la înălţimea scenei, limpede şi clar, cine suntem noi cei de azi în raport cu „istoria glorioasă” pe care ne grăbim să o papagalicim ca pentru a primi o notă bună. Radu Afrim are acel soi rar de patriotism amar pe care îl foloseşte cu inteligenţă pentru a crea un spectacol-monolit despre conştiinţa românească.

Pornind de la un scenariu foarte bine decupat, o adaptare riguroasă şi bine structurată a romanului, constructul spectacolului e ca o mandala din nisip colorat perfect desenată de călugări budhişti. Scenografia, light designul, coregrafia, video mapping-ul, universul sonor, fiecare element creativ în parte e plin de amănunte şi are o poezie a sa în acest tablou kinetic perfect armonizat. Vizual, „Pădurea spânzuraţilor” are spectaculozitate şi consistenţă. De la casa ai cărei pereţi par că se distorsionează odată cu conştiinţa personajului principal, la sunetele grave, de joasă frecvenţă care acompaniază ameninţător, a piază rea parcă, parcursul prin viaţă, spre moarte al lui Apostol Bologa, la mişcările frânte ale soldaţilor care compun un cor al unor robi ai conformităţii şi fricii sau la mâinile îngropate care nu îşi mai pot uni cele trei degete încremenite pentru închinare, scenă de scenă, detaliu cu detaliu, imaginile create rămân bine impregnate în memoria colectivă a spectatorilor datorită forţei de expresie.

Dincolo de această împlinire spectaculoasă de mijloace tehnice şi artistice, spectacolul lui Radu Afrim este mai mult decât o demonstraţie de creativitate şi talent. Mesajul foarte clar, citat încă de la ridicarea cortinei într-o superbă metaforă vizuală şi sonoră: tinerii la bustul gol, cu fierăstraie electrice în mână stau încremeniţi şi tăcuţi cu buturugile proaspăt retezate la picioare alături de o femeie care poartă pe chip şi în glas urmele unei vieţi lungi şi bogate şi doineşte din tot sufletul, într-o tânguire a vocii şi a trupului. Trecutul şi prezentul stau faţă în faţă, alături, dar nu ştiu cum să comunice. Fiorul emoţiei se instalează în primele secunde ale acestui spectacol de aproape patru ore. Şi rămâne constant până la final, cu câteva vârfuri de intensitate – scena în care o statuie a unui soldat rănit rosteşte de pe soclu ultimele rânduri scrise iubiei de acasă în timp ce un cuplu de azi îşi exprimă iubirea în jurul lui şi al unei sticle de Coca-Cola, scena mărturisirii lui Klapka în care o pădure de copaci desfrunziţi se transformă în clopote care bat a iertare şi condamnare, scena unui spital de campanie în care fiecare îşi plânge durerea fizică şi frica sufletului, scena în care un Bologa aflat pe marginea prăpastiei curajului încearcă să le vorbească oamenilor prezentului care merg pe o cărare şerpuită cu ochii ficşi în lumina ecranelor la purtător sub ochii unui Iisus al lui Da Vinci care se închid a necredinţă, într-o imagine deloc iconoclastă şi nici habotnică, ci revelatoare, scena monologului unei mame care presimte că îşi vede fiul pentru ultima dată, scena unei gropi comune care se luminează triptic, treptat pentru Apostol, Conştiinţa lui şi Ilona, scena finală în care toate răzmeriţele, revoltele şi războaiele prezentului se precipită în scene ca mitraliate asupra noastră în timp ce trecutul şi prezentul mor pe scenă.

E foarte bogat acest spectacol, dens şi puternic. Îşi are şi doza de prea-mult, câteva exagerări, câteva butoane apăsate în plus pe coarda sensibilităţii, a şocului şi a corectitudinii politice – elemente care încarcă de prisos eseul atât de coerent, de altfel. Imaginile reale ale câinilor spânzuraţi, paralela ostentativă cu protestele recente din vară care însoţesc o replică ce face referire la lupta dintre cei de aceeaşi naţie, un fragment de text despre emanciparea femeii proiectat mare cât tot peretele scenei, un dans „the floss” executat de Klapka. Într-un expozeu artistic atât de bine susţinut şi argumentat, asemenea spike-uri devin bagaje inutile.

În tot acest eseu-vizual fascinant şi impresionat, actorii devin pare integrantă a tabloului în mişcare compus de o mână sigură şi precisă. Nu e loc de foarte multe epatări şi demonstraţii personale de forţă, ci mai degrabă de o interpretare în cheie unitară şi riguroasă. Alexandru Potocean (Apostol Bologa) este foarte precis în ritmul rostirii sale; ca un metronom îşi măsoară replicile şi compune un ton constant, cazon şi foarte percutant. Fără emoţie, fără să ni-l apropie pe Apostol, rece şi calculat, construieşte o prismă foarte obiectivă prin care spectatorii să îl poată privi pe eroul romanului nu ca pe o victimă neajutorată, ci cu sânge rece şi concluzie proprie. Marius Manole (Conştiinţa) este reţinut şi conţinut totodată; îşi concentrează toată energia lui debordantă şi o reorientează într-o introspecţie în linişte şi aşezare. E reconfortant să îl priveşti în acest rol, să îl asculţi şi să îl înţelegi până la capăt. Richard Bovnoczki (Klapka) e riguros şi foarte cald în acelaşi timp; construieşte o relaţie solidă cu partenerul de joc şi îţi lasă cumva plăcerea de a crede în el. Natalia Călin (Doamna Bologa) creează un personaj bogat, are emoţie, cea mai multă emoţie sinceră şi asumată, în care căldura, grija, iubirea de mamă inundă scena de oriunde s-ar afla. Istvan Teglas (Varga şi Generalul Karg) combină două personaje pe care le joacă diferit, dar pe unul în detrimentul celuilalt. Pe cât de jovial şi natural e Varga, pe atât de ciudată e frazarea generalului care fără să vrei te duce cu gândul la una-două voci recognoscibile ale teatrului românesc. Prezenţa lui Karg ca un decapitat ce poartă cu sine simbolul formulei de nobleţe – un cap al armatei fără cap, „Luminăţia voastră” luminat de un candelabru pe care îl târăşte în semn de aristocraţie şi decadenţă, e o metaforă inspirată, dar nesusţinută de o vorbire care îngroaşă excesiv gluma. Raluca Aprodu (Ilona) are sinceritate în interpretarea sa, încearcă să exprime multe sentimente şi reuşeşte să se menţină în conturul unui personaj credibil. Ada Galeş (Marta) este stridentă, joacă, parcă, ostentativ faţă de nota generală şi exagerează tuşele unui personaj construit cu inventivitate şi umor.

Radu Afrim a făcut din „Pădurea spânzuraţilor”, romanul lui Rebreanu pe care toţi îl cităm, dar prea puţini îl mai citim, un spectacol care te ia de guler şi te pune în faţa unei oglinzi veneţiene dintr-un conac de acum o sută de ani. Şi ce să vezi, că te vezi pe tine cu tot patriotismul tău declarat şi declamat şi te sperii. Te sperii de cât de singur ai rămas în timp ce îţi ţineai privirea în mini-ecranul tău la purtător şi de cât de rea a rămas lumea din jurul tău. E un gest de patriotism netrucat pe care mai înainte l-au mai făcut domni precum Caragiale, Ionesco sau Pintilie.

Teatrul Naţional “I.L. Caragiale” Bucureşti

Pădurea spânzuraţilor

după Liviu Rebreanu

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Cosmin Florea

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu

Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu

Asistent decor: Gabi Albu

Regia tehnică: Costi Lupşa

Fotografii: Adi Bulboacă

 

Apostol Bologa: Alexandru Potocean Conştiinţa: Marius Manole
Klapka: Richard Bovnoczki Petre: Ciprian Nicula
Ilona: Raluca Aprodu Locotenent Varga, Generalul Karg: Istvan Teglas
Paul Vidor: Vitalie Bichir Doamna Bologa: Natalia Călin
Marta, Ţărancă: Ada Galeș Preotul Boteanu, Muzicant: Florin Călbăjos
Preoteasa, Soră medicală: Alexandra Sălceanu Caporal, Muzicant: Emilian Mârnea
Cervenco: Liviu Popa Colonelul Gross: Cristian Bota
Pălăgieșu, Soldat: Alexandru Chindriș Svoboda, Soldat: Octavian Voina
Medic militar, Soldat: Andrei Atabay Soldat: Vlad Galer
Cosmin Ilie
Ciprian Valea
Silviu Mircescu
Ţărancă, Soldat: Flavia Giurgiu Vasile, Soldat: George Olar
Adolescent, Soldat: Tiberiu Enache Ofiţer: Bogdan Iacob
Soldat – Poet: Vlad Ionuț Popescu Interprete: Lenuța și Teodora Purja

 

Print

Un Comentariu

  1. Radu 18/12/2018

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.