Când te rătăceşti în vestul sălbatic…

După câteva încercări reuşite din ultimii doi ani – „Romanţioşii”, în cadrul proiectului „Comedia ţine la TINEri”, preluat de Teatrul Nottara, „Dragă Elena Sergheevna”, la Teatrul de Comedie, în cadrul proiectului Opera Prima şi „Funcţionarii” de la Teatrul Metropolis, montare selecţionată şi în secţiunea Debut la FNT – Alexandru Mâzgăreanu pune în scenă la Sala „George Constantin” a Teatrului Nottara o piesă a lui Sam Shepard.

„True West” este acel gen de text care, dacă regia şi actorii nu-l fac prietenos pentru spectator, rămâne nu atât încifrat, cât, mai degrabă, riscă să rămână nedigerabil. Cum povestea se bazează în exclusivitate pe conflict psihologic, tensiunile ar trebui bine gradate pentru ca răbufnirile să aibă justificare în scenă. Una din acele drame de familie, tipice în dramaturgia americană, povestea a doi fraţi care se iubesc şi se urăsc cu patimă, care au ales în viaţă trasee total diferite, fiecare dintre ei invidiindu-l pe al celuilalt, fiecare căutându-şi locul în viaţa celuilalt. Lee şi Austin, unul scenarist de succes, educat şi cultivat, celălalt, vagabondul care a trăit luni întregi în deşert, învăţat să se descurce în orice spaţiu şi-n orice situaţie, de profesie hoţ… aproape analfabet. Austin, tipul tributar societăţii de consum care l-a creat şi pentru care creează, şi Lee, bărbatul sălbatic, neşlefuit, violent în gesturi şi-n limbaj, tulburat, neliniştit, chinuit de ceva ce poartă în el. Timp de aproape două ore, pe scenă se desfăşoară un dialog, din ce în ce mai vulcanic, din ce în ce mai violent, şi care se va sfârşi cu o „crimă”.

Lucru destul de rar, aş spune că prima scenă din spectacol este şi cea mai valoroasă. Începe cu o tăcere prelungită, iar apoi cele dintâi replici şi felul cum sunt rostite îşi individualizează bine personajele şi par a prevesti o montare reuşită. Un interior de apartament oarecare (scenografia Vladimir Turturică), Austin la maşina de scris, iar ceva mai în spate, Lee, cu o sticlă de bere în mână… Dialogul se construieşte treptat, Austin, uşor iritat de prezenţa fratelui care-l deranjează cu întrebări stupide din febra creaţiei, Lee, tot mai insistent şi tot mai chinuit de propria singurătate, se insinuează din ce în ce mai violent în viaţa fratelui. Împart pentru un timp (nu se ştie cât), apartamentul mamei plecată undeva departe, într-o călătorie, şi pentru prima dată în viaţă încep să stea de vorbă, să se descopere.

Alexandru Mâzgăreanu şi-a ales bine actorii. Pe tânărul Şerban Gomoi – a cărui interpretare din „Domnişoara Iulia” de la Teatrul de Comedie îl recomanda pentru orice rol – şi pe Ion Grosu. Şerban Gomoi, cu înfăţişare de actor american de succes, ştiind să-şi dozeze şi să-şi supravegheze bine trăirile şi reacţiile în scenă, este o confirmare. De la postura de scenarist cu viaţa aranjată aproape sută la sută, căsătorit, cu perspective frumoase, cu bani în cont, maşină şi maniere elegante, Gomoi îşi conduce personajul firesc şi credibil, ajungând spre final să-i scoată la suprafaţă din străfundurile subconştientului toate frustrările şi toate dorinţele care-l chinuiseră vreodată, îndreptându-l spre prăpastie. Ion Grosu, în schimb, distribuit, e-adevărat, într-un rol pe muchie de cuţit, alunecă din ce în ce mai mult, cu fiecare scenă, spre îngroşări nejustificate. Dacă strigătul de furie şi de disperare de la finalul primei scene este justificat şi se întâmplă firesc, este o acumulare a replicilor de până în acel moment, după jumătatea spectacolului, şi mai ales spre final, jocul lui e tot mai forţat.

E-adevărat, pe de altă parte, că e greu să păstrezi echilibrul, când ai de-a face cu un astfel de text, echilibrul între conflictul doar interior şi materializarea lui în scenă… Mobilul, practic nu există. Iar pretextul este un scenariu de film. Lee reuşeşte să-l convingă pe producătorul care se întâlnea cu fratele lui că are de spus o poveste mult mai bună, mai plină de viaţă. De aici, acumulări şi tensiuni, duse – a se citi „jucate” – până la paroxism, care se vor detensionate de cele câteva momente în care producătorul Saul Kimmer (George Alexandru) apare în scenă. Din păcate, o anumită… blazare şi un manierism poate asumat, poate neasumat, dar mult prea evident, fac ca George Alexandru să nu depăşească faza de „schiţă” a propriului personaj.

Ce i-aş reproşa regiei? Că lasă nerezolvate scene şi relaţii. Prezenţa mamei în final (Ruxandra Sireteanu) rămâne palidă, iar atitudinea ei în momentul care are trebui să fie cel mai chinuitor – când Lee şi Austin se ucid –, indiferenţa asumată, nu are justificare scenic. Că foloseşte în exces efecte sonore – noaptea, urletul câinilor… Şi că nu-şi urmăreşte cu consecvenţă ideea/ ideile. Care se pierd, se diluează. Iar în final rămâne ca cea mai valoroasă tot prima scenă… Şi asta pentru că după această primă scenă regia devine demonstrativ… Şi că îşi lasă actorii să apese prea puternic „pedala acceleraţiei”… iar ritmul se pierde.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.