Sunt spectator înainte de orice.
Iubesc teatrul şi ca în orice idilă uit prosteşte din când în când. Mă şi cert, mă şi înfurii, greşesc şi îmi pare rău, fac reproşuri, apoi, ca orice toană, trece ca o ploaie de vară şi rămâne prea-plinul unei poveşti frumoase. Şi parcă mă îndrăgostesc din nou mai tare şi iubesc mai cu foc şi timpul are răbdare cu mine. Stă pe loc. Iar eu îmbrăţişez cu tot sufletul meu un spectacol – „Livada de vişini” la UNATC.
În Sala Atelier, unde masteranzii coordonaţi de prof.univ.dr. Tania Filip şi prof.univ.dr. Gelu Colceag i-au adus pe Liubov Andreevna, Gaev, Ania, Lopahin, Firs şi toţi ceilalţi, am uitat şi că le sunt colegă, şi că scriu cronică de teatru şi că afară e primăvară. Mi-am amintit, în schimb, de ce iubesc teatrul. Pentru că mă costă. Pentru că nu e doar divertisment sau demonstraţie de talent. Contează! Respiră, trăieşte, te emoţionează şi te ia cu el de mână într-un conac rusesc. Şi pentru ceva timp ăsta e singurul lucru important – destinul oamenilor închipuiţi de Cehov. Ei sunt ai tăi şi tu de-al lor. Iar la aplauze, când se aprinde lumina şi creşte muzica, iar tu te ridici de pe scaun şi baţi din palme, lacrimile din ochii tăi şi cele din ochii actorilor înseamnă mai mult decât orice rând pe care l-aş putea scrie. A contat! Asta înseamnă pentru mine iubirea.
Am văzut în primul rând o poveste. Dincolo de aprecieri riguroase, de păreri sau impresii. Da, pot să spun care scene au fost mai slabe, ce personaje au fost mai superficial rezolvate, unde a avut de suferit ritmul etc. Dar la ce bun să arăt ce ochi critic am eu, ce raţională şi detaşată sunt? În primul rând că aş trăda cu neruşinare spectatorul din mine. Spectatorul care încă se mai bucură de teatru. Păstrez ca pe un suvenir de preţ acest colţ de suflet, care de prea multe ori e sufocat de suma observaţiilor supra-specializate. Şi când mi se oferă ocazia fericită de a-l cruţa, ar fi crud şi nedrept să îl reduc la tăcere.
Cheia montării este cât se poate de clasică. Cinstită. E cât se poate de sinceră, de fapt şi acesta ar fi cel mai frumos lucru cu care ar trebui să încep. Actorul şi personajul sunt eroii. Sintagma, banalizată prin repetiţie, „munca actorului cu sine însuşi” are greutate în acest context. Da, fiecare student are de forat în sine însuşi pentru a căuta emoţional şi raţional pârghiile care acţionează aceste destine. Apoi e condus cu grijă şi iubire de către profesorii coordonatori pe drumul spre adevărul scenic. Către relaţiile căptuşite de gând coerent, către intenţiile susţinute prin acţiune şi replică, „aici şi acum”-ul autentic generator de emoţie. Conţinut abundent care umple forma turnată de text. Totul are preţ. Mă costă pe mine în sală şi pe ei pe scenă. Aşa ajungem să avem lacrimi în ochi la final. Are loc o întâlnire între suflete, mijlocită prin talent, muncă, maturitate şi respect pentru profesie.
Tinerii de 23-24 de ani joacă profesionist. Unii nu au nici jumătate din vârsta personajului; asumarea şi înţelegerea situaţiei mă fac să nu îmi pese. Nu e nevoie de indulgenţa de a vedea un studiu al unor studenţi. Nu au nevoie de îngăduinţă. Doar de iubire. Iubirea de teatru, de oameni, de emoţie, de lacrimi şi bucuria de a te întrista pentru personajele lor. Eu m-am bucurat să îmi fie milă de ei – de toţi; de Liubov Andreevna (Simona Grumezea) cea ruinată, care îşi maschează cu exuberanţă naivă disperarea, de Ania (Miriam Rizea) cea dezarmată la început de drum, de Varia (Cosmina Stratan) cea umilită, de Gaev (Sergiu Costache) cel neajutorat, care îşi ascunde neputinţa în spatele vorbelor, de Lopahin (Eugen Cozma) cel crud, care îndură condiţia de a fi fiul tatălui său, de Trofimov (Liviu Chiţu) cel veşnic student stupid şi nefericit, de Charlotta Ivanovna (Aida Avieriţei) cea dezrădăcinată şi inutilă, de Epihodov (Rareş Florin Stioca) cel stângaci şi sincer, de Duniaşa (Arina Cojocaru) cea îndrăgostită, de Firs (Emilian Mârnea) cel loial, bun şi uitat, de Iaşa (Petre Ancuţa) cel mai bărbat decât este de fapt. O lume în descompunere – două realităţi se ciocnesc, niciuna nefiind mai rea sau mai bună decât cealaltă. Ordinea se schimbă, iar topoarele care taie livada nu sunt cu nimic diferite de nuielele de pe spatele iobagilor de altădată. Trecutul faţă în faţă cu viitorul într-o secundă suspendată, înainte de plecare, când toţi stau pe geamantane negre. Boieri, slugi, arivişti, vinovaţi şi nevinovaţi în egală măsură. Prezentul doare mai tare decât orice amintire sau proiecţie. Fantomele trecutului sunt motiv de nostalgie, visele viitoare sunt speranţa care le dă puterea de a trăi încă o zi. Prezentul, în schimb, doare. Nu poate fi minţit şi nu cruţă pe nimeni.
Atmosfera onirică, muzica, dansul, lumina şi vibraţia textului sunt piesele care întregesc tabloul de familie al actorilor. Simona Grumezea merită să devină o mare actriţă. Miriam Rizea e numai suflet. Cosmina Stratan are căldură şi umor. Sergiu Costache e un copil mare şi bun. Eugen Cozma e raţional şi visceral în acelaşi timp. Liviu Chiţu e matur şi lucid. Aida Avieriţei e spontană şi plină de energie. Rareş Florin Stoica e calin şi duios. Arina Cojocaru are carismă. Emilian Mârnea e atent şi echilibrat într-un rol de compoziţie. Petre Ancuţa e dezinvolt şi sigur pe el.
Eu am aplaudat şi am plâns la „Livada cu vişini” pentru că am simţit cum topoarele care se aud nu taie lemnul unor pomi roditori, ci teatrul aşa cum îl ştiu şi cum îl iubesc eu. Teatrul aşa cum mi l-au arătat masteranzii UNATC. Prea-rarul teatru. E doar un gând care trece ca o fantomă prin livadă. Mi s-a părut. Glumeam. Aşa cum spune Liubov Andreevna. Sau poate e o părere de rău şi dorul după spectacole care să te facă fericit.
Print