Când timpul nu se mişcă. Un Breaking News banal

Şoc. Breaking news. Trăim într-o lume în care scandalul, violenţa, crima şi sângele au devenit entertainment. O poză cu un ostatic decapitat strânge Like-uri pe Facebook. La un click distanţă asistăm, lungiţi comod în pat cu laptopul în braţe, la crime după bunul plac. Trecem cu aceeaşi nepăsare peste o ştire despre cele şapte beneficii ale lămâii şi peste una despre copii mutilaţi. Punctele de rating transformate în multe zerouri adăugate în conturi justifică orice. Totul pentru audienţă. Totul pentru public, pentru informare, pentru transparenţă, pentru adevăr. Am ajuns să nu mai putem deosebi obiectiv adevărul de povestea livrată. Nu mai credem nimic. Nu ne mai interesează nimic. Fie că suntem sceptici, fie că avem propria versiune de teorie a conspiraţiei, fie că aşteptăm cuminţi raţia zilnică de senzaţional, am devenit unanim la fel de impermeabili şi de etanşi. Avem destule necazuri şi probleme. Lipsurile noastre ne fac la fel de nefericiţi chiar dacă nu sunt atât de majore ca cele ale orfanilor din Africa. Sau, dimpotivă, suferim pentru fiecare câine abandonat şi pentru fiecare lacrimă vărsată la oră de maximă audienţă.

O piesă ce are ca teme desenzibilizarea prin media în opoziţie cu hiper-sensibilitatea, care vorbeşte despre sentimente, sechele, compromisuri, idealuri, nevoia de a face ceea ce e corect, neputinţă, resemnare şi speranţă are toate şansele să vorbească pe limba secolului al XXI-lea. „Când timpul nu se mişcă” de Donald Margulies este un astfel de text, care îşi propune să ridice semne de întrebare şi să scormonească în conştiinţe. Spectacolul montat de Vadimir Anton la Teatrul Odeon rămâne, însă, la suprafaţa acestor intenţii. Pe de-o parte lipsa de acţiune a textului, pe de alta monotonia sa, lipsa de surprize şi răsturnările uşor de intuit nu dau prea multe opţiuni de interpretare. Un text linear, a cărui reuşită mizează aproape exclusiv pe sinceritatea actorilor.

Patru oameni care vorbesc. Doi abia veniţi după o experienţă la limita vieţii şi a morţii, gata să rişte din nou pentru o fotografie premiată sau pentru un articol care să spună lumii întregi, din mijlocul bombardamentelor, adevărul. Ceilalţi doi – civili, în căutarea fericirii oricât de neconvenţionale, dar liniştite, casnice şi cât se poate de banală, în definitiv. Cine are dreptate – fotografa aflată în recuperare după săptămâni de comă care pledează pentru necesitatea profesiei sale sau tânăra pe cât de supeficială şi naivă, pe atât de sensibilă, care plânge povestind despre puiul de elefant lăsat să moară de o echipă de filmare care a preferat doar să îşi ducă documentarul la bun sfârşit, în loc să îl salveze? Reporterul care a suferit o cădere nervoasă asistând la o explozie şi ţine la articolul său despre refugiaţii din Irak sau editorul care, cu părere de rău, nu îi poate publica materialul, pentru că nu mai este de actualitate?

În teorie, există premisele unui spectacol emoţionant, care pune pertinent oglinda atât în faţa celor de dincolo de ecran, cât şi a celor hipnotiţai de el. În fapt, asistăm la o discuţie destul de poticnită, în care lipsa sincerităţii absolute duce la stridenţe şi la o formă de joc. Multe artificii şi o interpretare despre părerea actorilor despre personajul pe care îl joacă; impresia că asişti la un expozeu, şi nu la o poveste. Atmosfera nu creşte tensiunea, cuvintele care nu se spun nu sunt lăsate să plutească în aer, să atârne ameninţător, ci sunt pur şi simplu ocolite. Nu există un plan doi, o viaţă interioară care să ducă acţiunea mai departe. Replicile sunt spuse pentru că le-a venit rândul, nu din necesitate. Iar jocul de aparenţă este doar o intenţie neconcretizată.

Alina Berzunţeanu (Sarah) nu e credibilă în rolul fotografei care a văzut moartea cu ochii şi nu poate trăi fără adrenalina profesiei sale. Pare că glisează prin rol, caută nuanţe şi nu dă senzaţia siguranţei de sine. Deşi sarcina sa scenică este ofertantă, rolul pe care îl realizează e monocord, nu are strălucire şi, din păcate, nu o cred pe Sarah până la capăt. Marius Stănescu (James) are un singur moment în care umple forma pe care i-a construit-o personajului, atunci când îşi roagă soţia sa schimbe stilul de viaţă periculos pentru banalitatea de a-şi duce copiii la Disney. În rest, poate, prea demonstrativ, prea grăbit, nu găseşte măsura justă a rolului. Adrian Titieni (Richard) degajat, cu farmec, compune un rol bine dozat, cu praguri exacte, fără a sonda, însă, până la capăt ce se află în spatele aparenţelor. La fel şi Ioana Anastasia Anton (Mandy) pare că a ales calea uşoară, îşi asumă doar faţa văzută a personajului şi îi construieşte interiorul schematic.

Soluţiile scenografice ingenioase şi de efect găsite de Tudor Prodan şi intenţiile poetice ale montării lui Vladimir Anton nu sunt suficiente pentru ca spectacolul „Când timpul nu se mişcă” să spună povestea cu impactul dorit. Ritmul fragmentat şi lipsit de vlagă, incertitudinea care pluteşte în aer şi interpretarea prea puţin asumată aplicate pe un text cu acţiune enunţată nu fac casă bună. Nu e o ştire de senzaţie. Nici o poveste sinceră. Doar un Breaking News banal.

Teatrul Odeon, sala Studio

„Când timpul nu se mișcă” de Donald Margulies

Regia: Vladimir Anton

Scenografia: Tudor Prodan

Traducerea: Vladimir Anton

Distribuția: Alina Berzunțeanu, Marius Stănescu, Adrian Titieni, Ioana Anastasia Anton