Când „toleranța” naște monștri

Festivalul Național de Teatru s-a încheiat săptămâna trecută și, deși prea generoasă, prea amplă, selecția din acest an a fost o imagine destul de corectă a ceea ce se întâmplă în teatrul românesc în ultimii ani, cuprinzând, cam toate tendințele importante, cu spectacolele lor reprezentative. Un rezumat în mare corect al tuturor preocupărilor pe care le au creatorii în această perioadă, unele absolut inexplicabile, altele străduindu-se din răsputeri să se sincronizeze cu străinătatea (obsesia noastră de cultură mică, obsesie pe care o avem de secole…); unele străduindu-se din răsputeri să se încadreze pe acele linii care sunt întotdeauna câștigătoare în ochii unei anumite părți a publicului de specialitate, de multe ori în disprețul publicului, altele încercând din răsputeri să fie cool și la modă și altele, puține, răspunzând unei reale căutări artistice.

Dar nu o analiză a ediției a 27-a a Festivalului Național de Teatru îmi propun, pentru că, în fond, exhaustivitatea ei aproape că anulează o astfel de analiză. E evident că selecția realizată de Marina Constantinescu și-a propus să arate la București în zece zile cam toate tipurile de teatru care se fac în acest moment în România să ofere prilej multor teatre din provincie să vină să joace și să fie văzute de publicul din București, să-i ofere publicului ocazia de a compara și de a-și face o opinie, chit că multe dintre spectacolele invitate erau, ca valoare artistică, sub nivelul pe care l-ar presupune o selecție mai drastică. Însă se pare că altul a fost scopul în acest an, și anume supraoferta, ca să vedem cum stăm și ca să aleagă fiecare ce tip de teatru i se potrivește, căci trăim în epoca diversității și a toleranței, nu-i așa?

Ei bine, tocmai această toleranță care ne arde zi și noapte este subiectul acestui text, pentru că de luni întregi, mai ales pe terenul teatrului ea a luat niște forme din ce în ce mai ciudate. Se practică de vreme bună – și s-a simțit cu prisosință și în comentariile post-FNT, fie ele mai mult sau mai puțin oficiale – un soi de punere la zid în numele toleranței, care devine pe zi ce trece mai periculoasă. Și nu e greu să-ți imaginezi scenarii ca-ntr-un alt fel de „1984” în care toții marii „toleranți” ai societății noastre îi extermină cu sânge rece pe toți cei care nu sunt toleranți în sensul agreat de ei. Se practică o periculoasă intimidare în grup, cu iz marxist de nouă generație, în care aproape orice voce care spune altfel este imediat anihilată, eventual în numele corectitudinii politice, și asta de cele mai multe ori la umbra pe care ți-o oferă cvasi-anonimatul de pe facebook. Nu sunt mulți, dar sunt extrem de vocali…

Afirmi un alt tip de teatru decât cel angajat social și politic? Ești vetust, te așezi împotriva curentului, pui piedici progresului și marii sincronizări (a se citi „uniformizări”) cu lumea, prin urmare ești sancționat și pus la colț, mai ales de indivizi care n-au nicio operă, dar sunt experți în a nega tot. Iată calea cea mai bună de a-ți construi un nume: distrugi.

Crezi că esteticul este dincolo de etică (vezi recentul caz Zholdak) și că trebuie discutată opera în sine, nu artistul? Pentru că în felul ăsta cam jumătate din capodoperele lumii s-ar cam duce pe Apa Sâmbetei (sau a corectitudinii politice), ceea ce nu e prea departe de ce urmează să se întâmple dacă urmăm valul care vine dinspre Occident și cu care e musai, nu-i așa, să ne sincronizăm… Ei bine, meriți să fii pus la colț și eliminat, pentru că nu aparții minunatei lumi noi.

Crezi că esteticul trebuie să primeze mesajului și că nu e un merit în sine că un spectacol e despre… problema homosexualilor sau a romilor, ci că important e ce e dincolo de asta, dramaturgie, construcție regizorală, interpretare etc.? Ești vinovat!

Crezi că de multe ori problemele din textele lui Cehov, sau Shakespeare, sau Mihail Sebastian sunt mai acut ale tale decât cine știe ce probleme despre travestiți, sau culoare, identitate națională, globalizare, familie tradițională (desigur, dusă în derizoriu)? Clar, ești vinovat!

Ai curajul să vezi nuanțe și să nu crezi că totul e în alb și negru? Că nu orice familie tradițională e o nenorocire și că nu orice familie homosexuală e un paradis? Din nou ești vinovat.

Ai curajul să afirmi creștinismul și valorile lui, într-o lume preocupată de dimineața până seară să-și distrugă identitatea și specificul și să alerge cu disperare spre marea globalizare? Ești vinovat și riști miștourile băieților de sus până jos. Cum să mai spui „Tatăl nostru” în secolul 21 sau să mai săruți moaște? Steinhardt și Țuțea și Stăniloae au fost niște înapoiați și niște… minți înguste, nu-i așa?, în comparație cu băieții politic-corecți ai internetului.

Crezi cumva că teatrul trebuie să-și păstreze diferența specifică, să devină „internațional” tocmai prin amprenta locală și prin spiritul și sângele celor care-l fac, nu întâmplător, într-un anumit spațiu geografic marcat, nu întâmplător, de o anumită cultură și de un anumit traseu prin istoria lumii? Și că nu trebuie să copiezi cu ghiotura toate performance-urile cool din afară? Ești la fel de vinovat.

Așa arată harta sumară a toleranței în lumea în care trăim și, dacă există un merit real al FNT-ului din acest an, atunci acela este tocmai faptul că a găzduit sub umbrela lui toate aceste direcții, pe ideea „e loc pentru toți sub soare”. Asta până când nu se dă ordin că toată lumea trebuie să stea la umbră…

Print

Un Comentariu

  1. ion popescu 08/11/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.