Un început de toamnă interesant pentru teatrul românesc (pentru a folosi epitetul care, în gura politologilor, bate undeva între puseuri isterice de grup și damf de catastrofă).
Pe de o parte, concursuri pentru ocuparea funcției de manager al unor teatre (în ordine alfabetică: Bacău, Brașov, Pitești – Galațiul a trecut și el cu un anotimp în urmă prin asta și încă se mai văd ceva umbre echimotice…), nicăieri fără măcar o brumă de scandal, tabere în conflict, delicii perverse de presă locală, „insultat grav dumnezeu mami” (variante). Un lucru e sigur (aș paria și pe o dată limită, undeva pe la Moș Niculae): „Pupat toți piața endependenți.” („endependenți” ăsta, al „vechiului procuror al trib. X”, o fi formă de genitiv-dativ ori de nominativ-acuzativ?). Că totul e generat de o legislație situată între confuz și stupid, venind însă mănușă (dez)echilibrului nostru sado-maso carpato-danubiano-pontic, pare a nu interesa pe nimeni.
Pe de altă parte, Gala Tânărului Actor – HOP, la Costinești, și Blue Theatre (Festivalul Internațional al Teatrului Independent), la Constanța, au dat startul festivalurilor de septembrie, suprapuse, cum se vede, două câte două (într-o astfel de aglomerație, nu m-aș mira să-mi fi scăpat ceva): Maratonul Teatrului Independent și Teen-Fest, la București, Tragos (la Tulcea) și Zile și nopți de teatru (la Brăila), FEST-FDR (la Timișoara) și FITO-FTS (la Oradea). Așadar, un new-entry – Blue Theatre, o relocare – Timișoara (din motive financiare, a fost schimbată perioada care, în mod obișnuit, era pe la mijlocul lui mai), o reluare – Brăila (întrerupt câțiva ani pentru lucrările de reabilitare a clădirii teatrului).
Fiindcă i-am fost martor și fiindcă ar putea fi luat drept un fenomen „extravagant” (din păcate), mă opresc deocamdată la Festivalul de Teatru Tragos, produs de Teatrul Jean Bart din Tulcea. De unde exotismul? Ca instituție, Teatrul Jean Bart e, ca să zic așa, un produs târziu (printre puținele teatre înființate după 1990), trecut prin câteva etape nu tocmai faste, până la formula de acum, când este parte a Centrului Cultural Jean Bart. Funcționând hibrid, în sistem de proiecte, cu un nucleu actoricesc stabil (și nu doar valoros, dar și de o serioasă dedicație), Teatrul Jean Bart cred că deține cea mai tânără echipă managerială din țară, a momentului (însumate, vârstele managerului și directorului artistic nu dau o „ieșire la pensie”). Festivalul în sine, inventat în anii ’90 de către actualul consilier artistic al teatrului și director al evenimentului, actorul Nelu Serghei, ajuns la a paisprezecea ediție, a funcționat perfect și ca locomotivă a (încă) proaspetei companii. Iar efectul este tot mai evident în ultimii trei ani, atingând, la acest început de toamna, cota de vârf a performanței.
În cele zece zile ale festivalului, scena de la Jean Bart a primit vizite notabile de la București (Compania Passe-Partout, UNTEATRU), Constanța (Teatrul de Stat), Galați (Teatrul Fani Tardini), Lugoj (Teatrul Traian Grozăvescu), Piatra Neamț (Teatrul Tineretului), Râmnicu Vâlcea (Teatrul Ariel), plus o „Natură moartă cu nepot obez”, montată de autor, Ion Sapdaru, la Teatrul Ilia Chavchavadze din Batumi, Georgia. Gazdele au prezentat cele mai recente patru spectacole, aproape scriindu-și astfel istoria recentă. Or, aceasta a fost și dovada că locomotiva festivalieră și-a adus în sfârșit alături garnitura repertorială, regizorală și actoricească. Semnele existau încă din perioada imediat precedentă, prin spectacole ca „20 de minute cu îngerul”, după Alexandr Vampilov, în regia lui Ion Sapdaru, ori montările lui Aurel Palade cu „O zi din viața la niște oameni” după Mihai Gălățan sau „Visul unei nopți de vară” după Shakespeare. După Vampilov, Sapdaru s-a întors la Tulcea pentru o variantă tandru policromă a textului lui Eric Emmanuel Schmitt, „Oscar și Tanti Roz”, în care echilibrul, dar și cheile râsu-plânsului le-au ținut în primul rând titularii rolurilor principale, Alecsandru Dunaev și Oana Lavinia Pisaroglu. Receptivă față de experimentele pe viitor deschis, compania tulceană a oferit Sala Studio și unui proaspăt absolvent de regie de anul acesta, de la Iași, Francisc Bucur, pentru gluma neagră a lui Dorst, „Serpentina”, care i-a adunat într-un exercițiu discret și convingător pe Alecsandru Danaev și Constantin Zamfir (frații Anton – poet petiționar și autor de necrologuri, și Rudolf – meseriaș universal), alături de Nelu Serghei (Directorul Kriegbaum), într-o competiție a cunoașterii de sine inventivă și continuu la limita paradoxală a tragediei.
Summumul însă aparține dubletului propus trupei de la Jean Bart de Vlad Cristache: „Demonstrația”, după David Auburn, traducerea Ana Maria Popa și Costin Manoliu, și „Oleanna”, după David Mamet, traducerea Anca Florescu și Costin Manoliu. Nu știu ce i-a purtat mai mult noroc regizorului: spațiul de la-nceput de Deltă, potențialul evident al celor șase actori, aripa unui înger-pescar sau faptul că și Auburn și Mamet poartă același prenume, sunt născuți în același oraș (Chicago) și-n aceeași zi (30 noiembrie), e drept, în ani diferiți (cel dintâi în 1969, al doilea în 1947). În orice caz, textele de plecare sunt de cea mai bună calitate, ambele sunt circumscrise de contexte universitare, ambele au conexiuni directe ori indirecte cu familii de profesori, nervi studențești, pendulări între agresivitate, muguri erotici, scepticism manifest și potențial sacrificial.
De aici, Vlad Cristache și actorii lui deschid două povești apăsat diferențiate. Începând de la decorul semnat tot de regizor (am mai observat și cu alte ocazii harul special al lui Vlad Cristache și în acest sens): în „Oleanna”, cel mai realist interior de birou al unei universități, în „Demonstrația”, crochiuri tridimensionale de casă, de gard, de curte și de natură (copacul uscat, poate o salcie plângătoare, de efect reglat cu inteligența light-designului). În primul caz spectatorii asigură doi dintre cei patru pereți ai biroului, aduși în scenă paralel cu laturile acesteia. În ambele, rezonanța dintre ideea regizorală și corporalizarea ei actoricească țin de superlativ. În „Oleanna”, cuplul Irina și Cristian Naum rezolvă un dublet scenic aflat la antipod: profesorul John este cel mai previzibil personaj cu putință, cu trăiri de teatru psihologic ca la carte, fie acestea în variantă hipster, familist și reformist, în definitiv un intelectual rafinat, care nu-și permite niciun moment alunecarea liberalismului în libertinaj, îmbrăcat în carnea unui burghez cinstit; studenta Carol pleacă și ea tot de pe teritoriul psihologicului (psihanaliza personajului i-ar defini o hartă bizară a sexualității cu efecte sociale monstruoase), dar scapă de fiecare dată unui analitic grăbit (dovadă de virtuozitate a Irinei Naum). E greu de spus dacă această Carol e doar un produs frustrat al contextului produs de interpretarea excesivă a corectitudinii politice, un monstru nativ sau un geniu calculat și vindicativ (nu vom ști din ce cauză). Sigur, John are dreptate: „Eu nu sunt un exploatator și tu nu ești o revoluționară”, dar pare cam târziu pentru tipul de anarhism patologic dezvoltat de Carol căreia, în definitiv, tot el îi declarase „Treaba mea e să te provoc”. Intenție pedagogică izbutită din plin. Mult prea din plin, s-ar putea zice. Personajul creat de Irina Naum e un soi de combinație între Ana Pauker și Robespierre care, la drept vorbind, înfricoșează. Drept urmare, finalul ambiguu („- Curvo! – Așa e…”) lasă libere opțiunile: anarhia/anormalitatea mărturisită/recunoscută e pe jumătate iertată/vindecată? Sau: aberația deja solid instaurată nu mai are nevoie să recurgă la crize isterice, de acum urmând să domnească o disciplină intrinsecă la fel ca-n „Fahrenheit 451”? Ș.a.m.d.
Cu „Demonstrația”, arealul traumatic se mută înlăuntrul familiei, cum ziceam tot de natură universitară. Acum, în varianta ei de matematici superioare, de unde și titlul (autoironic și autoreferențial, în bună măsură). La pupitru, geniala stafie a lui Robert, adusă pe scândură cu pasionată și pasională virtuozitate de Nelu Serghei. Totul e fragmentar, e rupt în decor, cum fragmentare, sfâșiate sunt și poveștile personajelor și acestea însele, deși nicio traumă planetară nu le-a atins, ci doar șubreda stare psihică a savantului, imprecisa lui maladie și reactivitatea diferită a fetelor sale, Katherine (Aida Economu) și Claire (Oana Lavinia Pisaroglu). Așadar: fragment de casă, de gard, copacul fragmentar el însuși, căci frunzele lui uscate umplu scena, teancurile de cărți la avanscenă, ca un fragment de bibliotecă, e drept, unul probabil și cu funcție protectivă, la fel ca mansarda despre care aflăm din povești și unde explodează descoperiri de vârf ale savantului și ale fiicei sale Kathy.
În „Demonstrația” nu există personaje negative, ca în „Oleanna”, ci „bieți oameni sub vremi”, chiar dacă autori de studii fundamentale și posesori de recunoaștere universală. Robert e un bolnav, chiar dacă fantoma lui e când un înțelept înduioșător prin tandrețe, când un old-hippy dansând tăcut și iradiind o energie inedită. E drept, Kathy și-a ratat cariera universitară îngrijindu-l, dar nici Claire nu e o transfugă obsedată de parametri farmecului burghez, căci, în definitiv, n-a dus-o ușor la New York, pentru a asigura celor rămași acasă traiul decent. Cât despre Harold (Florin Hrițcu), hazul nebun al cărui purtător este, de o studiată geometrie, puseul excesiv de corectitudine în analiza noii descoperiri în ale matematicii nu-l aduce nici pe departe la monstruozitatea acelei Carol din „Oleanna”. Pariul aici nu mai este al aberației reactive, ci al intensității afective. Rafinamentul și știința dozajului produc scene pur și simplu impresionante precum cele dintre Robert și Kathy, aș zice adevărate poeme scenice, sau cele ale îndrăgostirii și reîndrăgostirii dintre Kathy și Harold cu tot cu ale lor periuțe de dinți „de a doua zi”. Vlad Cristache urmărește cu minuție îmbinarea dintre elementele comice și cele romantice, într-un spectacol aproape de impecabil.
Așadar, locomotiva-festival și-a făcut datoria față de garnitura numită Teatrul Jean Bart. Din fericire, festivalul nu e maurul din poveste, așa că numai mergând mai departe poate funcționa ca garant al propriei cote și al pariului companiei tulcene.
Print