Au trecut mai bine de douăzeci de ani de când Victor Ioan Frunză crea celebra Trupă pe Butoaie, primul proiect de teatru popular ambulant din România, un teatru care-și propunea, într-o lume „desenată” de Adriana Grand, să refacă relația dintre Teatru și Cetate, o relație care în teatrul contemporan a fost aproape complet distrusă. În căutarea unei legături atât de importante și atât de necesare cu publicul – publicul adevărat și concret, publicul „neprotejat” de convenția din întunericul sălii de spectacol, publicul din piață, care se poate opri, poate sta cinci minute și, dacă nu-i place ce vede, poate pleca mai departe – Victor Ioan Frunză își propunea la acel moment o formă de restaurare a Teatrului Comunitar. Își propunea atunci – și această preocupare a rămas la fel de vie de-a lungul activității sale artistice – un tip de teatru necesar în primul rând spectatorului și de-abia în al doilea rând artistului, ca un permanent răspuns la întrebarea „Pentru cine fac teatru?”… Și montările pe care Victor Ioan Frunză le-a semnat în ultimii ani, alături de trupa deja celebră pe care a înființat-o în urmă cu câțiva ani, fac parte din același program regizoral prin care artistul își propune să-i faciliteze publicului întâlnirea cu capodopera.
În același spirit, Victor Ioan Frunză oferă în acest sfârșit de vară un spectacol „de teatru, muzică și dans”, în aer liber, în fața Cinematografului Gloria din sectorul 3. „Grădina Gloria”, producție a Teatrului Metropolis, se joacă pe o mică scenă amenajată în piațeta din fața sălii de curând refăcute, unde, în fiecare weekend se adună zeci de oameni, să asculte superbele cântece interbelice, iar cei care nu mai găsesc locuri se așază pe ghizdurile fântânii arteziene din spate sau stau pur și simplu în picioare două ore cât durează spectacolul, care se va juca, așa cum spuneam, în fiecare sâmbătă și duminică, de la ora 19.30, până pe 3 septembrie. Și da, accesul este liber.
Caragiale, Dumitru Solomon și Cehov și multă muzică interbelică, cele mai frumoase cântece pe care, cu siguranță, le-ați ascultat sau le-ați fredonat vreodată cu plăcere, și dans – senzual, cald, cuceritor –, toate într-un spectacol estival, superb, de un bun gust desăvârșit, în interpretarea trupei lui Victor Ioan Frunză, în acest moment cel mai bine conturat grup teatral din România. O trupă cu personalități artistice puternice și bine individualizate, dar în același timp omogenă. O trupă pentru care merită să străbați Bucureștiul dintr-un capăt în altul, ca să vii să-i vezi. Un spectacol care creează dependență… Andrei Huțuleac, George Costin, Alin Florea, Nicoleta Hâncu, Carol Ionescu, Sorin Miron, Corina Moise, Adrian Nicolae, Alexandru Pavel sunt cei nouă actori care evoluează în spectacol, iar Adriana Grand semnează scenografia acestei producții și fiecare costum, și fiecare imagine care rulează pe ecranul din spate sunt punți între două lumi, între timpuri și epoci, între oameni de ieri și de azi, în spiritul lui Caragiale: „Zi-le oameni și dă-le pace!”. Totul cu o ironie și o autoironie delicioase, de la „înălțimea” secolului care a trecut.
O mașină de epocă la volanul căreia se află un schelet simpatic, o imagine dintr-o berărie din epoca „micului Paris”, o alta, în sepia, în care în mijlocul unei mulțimi de bărbați, o femeie își etalează sânii, zâmbind seducător, un trandafir roșu aprins sunt câteva dintre fundalurile pe care Adriana Grand le propune pentru poveștile atât de umane și atât de absurde despre amoruri, tristeți, prietenii, într-un cuvânt despre… oameni.
Optsprezece cântece interbelice, fiecare dintre ele transformat într-o poveste în sine – vocea inconfundabilă a celebrului tenor Robert Nagy cântând povestea „Ilonei” sau a „Zarazei”, cu un zâmbet în care se simte detașarea caldă pe care o dă timpul așezat între noi: din farmecul grădinilor de vară din Micul Paris, cântecul răsună acum printre blocurile comuniste din cartierul Titan… Andrei Huțuleac cântă cu o duioasă (auto)ironie și fiecare dintre melodiile celebre (sentimentale… în spiritul epocii) îi devin atât de personale și, de fapt, acesta e și unul dintre marile atuuri ale spectacolului: că niciunul dintre actori nu încercă să-l imite pe vreunul dintre cântăreții celebri ai vremii. Și că în fiecare interpretare e teribil de mult umor, ca un superb efect de distanțare. George Costin e, poate, cel care cântă cu cel mai mult umor și cu o plăcere pe care o transmite publicului până la ultima picătură. Iar Alin Florea „se joacă” cel mai frumos de-a puntea peste timp și de-a seducția.
N-am să vorbesc despre cele șase momente de teatru – trei dintre schițele lui Caragiale, două de Dumitru Solomon și un text de Cehov – pentru că vreau să vă las plăcerea de a le descoperi la fața locului. Am să subliniez în schimb un alt lucru important pe care îl face Victor Ioan Frunză cu acest spectacol: propune o excelentă incursiune în lumea lui Caragiale și a spiritului românesc-bucureștean de ieri și de azi, impecabil surprins. Și cum Caragiale este cel mai des stâlcit în interpretări slăbuțe și chinuite, cu atât mai mult spectacolul „Grădina Gloria” oferă trei momente pe care e musai să le vedeți dacă vă e dor de Caragiale – mai ales că e evident că ele vin în continuarea cercetării începute pe opera dramaturgului cu „O noapte furtunoasă”, atât de puțin jucat la Centrul Bălcescu, și apoi cu „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.
Iar în final, vocile armonizate ale lui George Costin și Alin Florea, cântând „Noapte bună, București!”, deja un mic arc peste timp, spre anii ’70, în timp ce pe ecranul din spate rulează imagini dintr-un București de ieri, cu nori, cu Arcul de Triumf, cu tarabe cu gladiole roșii…