Absurdul este la el acasă în vieţile noastre. Ne-am obişnuit cu el şi îl transformăm în haz de necaz sau mişto-uri mai mult sau mai puţin inspirate atât cât să ne devină suportabil. Se întâmplă atât de multe lucruri absurde în jurul nostru, încât aproape că i s-a denaturat sensul, aproape că normalitatea a făcut schimb de semne cu el şi de-acum trăim în plin univers absurd, în care aşteptăm ca, odată cu ştirile de seară, să aflăm printre multe alte absurdităţi că soarele nu mai răsare mâine şi cu toate astea vom avea lumină. Nu prea ne mai miră nimic şi devenim, din păcate, din ce în ce mai puţin sensibili la nuanţele absurde ale vieţii.
Absurdul artistic, însă, aşa cum a fost el scris acum aproape şaptezeci de ani de Eugène Ionesco în „Cântăreaţa cheală” a rămas nealterat în montarea regizată de Radu Iacoban la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Această piesă absolut inovatoare din istoria teatrului universal, seducătoare la orice lectură, este una dintre capcanele cele mai inteligente ale dramaturgiei; pe cât de creativ şi surprinzător este textul, pe atât de greu se lasă alterat de orice gând exterior, venit cu o nouă punere în scenă. E greu de schimbat ceva în felul de a monta „Cântăreaţa cheală”. Spre deosebire de alte texte ionesciene a căror acţiune dă voie regizorilor să îşi aibă aportul lor de creativitate, prima piesă a lui Eugène Ionesco este una dintre cele mai ermetice opere dramatice. Nu este deloc maleabilă şi, de cele mai multe ori, se concretizează în montări previzibile ce repetă acelaşi pattern.
Radu Iacoban a încercat cu mare grijă şi respect pentru tradiţia montării piesei să speculeze comicul conţinut în conversaţiile sacadate ale personajelor. Meritul său este acela de a pune în valoare hazul unor replici lipsite de sens, spuse cu un firesc ce vine drept contrapunct la toată stranietatea din jur. Această intenţie, însă, funcţionează doar de câteva ori ca accente ale unei melodii mult prea cunoscute, de altfel. Absurdul interpretat în manieră absurdă nu este o cale prea ofertantă. Cu cât mai formală este interpretarea unui text atât de eliptic, cu atât mai diminuat este efectul creat pe scenă. Mişcarea extrem de precisă, gesturile care contrazic ceea ce spun personajele, eclerajul-personaj, suspendarea personajelor într-o cutie lipsită de ieşire, aceste trucuri funcţionează ca puncte de sprijin de nădejde pentru un discurs altfel destul de previzibil.
Nu există foarte multe surprize în această montare, iar acest lucru se întâmplă în primul rând din pricina limitelor foarte coercitive pe care le impune textul. E nevoie de mai mult curaj pentru a sparge cutumele pe care, probabil fără intenţie, Ionesco le-a plasat în textul său. Nu prea e loc de întors în acest univers absurd al conversaţiilor de manual de limba engleză fără profesor. Domnul şi Doamna Smith tot vor vorbi unul cu celălalt fără a se asculta, Domnul şi Doamna Martin tot la fel de mecanic vor descoperi pas cu pas coincidenţele bizare care îi conduc la concluzia că sunt soţ şi soţie, Căpitanul de pompieri îşi va spune monologul cu aceleaşi pauze între gradele de rudenie până când ne va spune cine are guturai, finalul inevitabil se va transforma într-o „ceartă” în crescendo în care propoziţiile se descompun în cuvinte, onomatopee şi litere lipsite de sens.
Actorii au primit o sarcină foarte precisă şi au reuşit să redea o formă bine şlefuită. În condiţiile unui text în care nu ceea ce spui contează, ci felul în care o spui şi nu ceea ce gândeşte personajul e important, ci ceea ce vrea să simbolzeze lipsa de gând coerent a sa, precizia şi automatismele însuşite sunt mijloacele tehnice care ajută cel mai mult livrarea unui mesaj unitar. Valentin Terente (Domnul Smith) şi-a păstrat cea mai mare doză din personalitatea sa ludică şi a reuşit să integreze câteva mici priviri furate, o lejeritate deloc ostentativă, reacţii şi o ascultare controlată, la limită pentru acest tip de joc nu tocmai natural. Ramona Gîngă (Doamna Smith) este singura care nu stăpâneşte tocmai just tonurile şi suprasolicită jocul oricum formal cerut de piesă cu o emfază personală ce pune un adaos strident peste personaj. Silviu Debu (Domnul Martin) este cel mai potrivit pentru acest stil de joc; frazarea lui funcţionează exact pe principiul „less is more”, iar felul lui sec de a livra replicile şi intonaţia organic egală se pliază perfect cu acest tip de teatru. Corin Borş (Domana Martin) prelucrează cel mai bine sarcinile din scenă şi combină precis doza dintre artificialitatea cerută de text şi gândirea logică din spatele unei forme bine controlate. Andrei Ştefan (Căpitanul de pompieri) şi-a găsit motivaţii pentru replicile sale, aproape că i-a creat o biografie personajului şi i-a inserat umor atât cât să îl individualizeze. Mădălina Anea (Mary) are o rigiditate în vorbire şi gesturi care nu îi dă prea multe opţiuni, dar care poate fi uşor reglată, în aşa fel încât să intensifice şi mai mult misterul acestui personaj.
„Cântăreaţa cheală” de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila este un spectacol-Ionesco de manual. Fără surprize, onest, didactic aproape. Fără merite excepţionale, dar şi fără greşeli flagrante. Absurdul de acum aproape şaptezeci de ani, aşa cum a fost el încarcerat în replici de Eugène Ionesco prezentat frumos într-o cutie suspendată bine luminată, nu îşi găseşte forţa de a evada în absurdul cu mult mai atroce al prezentului.
Teatrul „Maria Filotti” din Brăila
Cântăreaţa cheală de Eugène Ionesco
Traducerea: Vlad Russo şi Vlad Zografi
Adaptarea scenică şi regia artistică: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan.
Distribuția:
DOAMNA SMITH – RAMONA GÎNGĂ
DOMNUL SMITH – VALENTIN TERENTE
DOAMNA MARTIN – CORINA BORŞ
DOMNUL MARTIN – SILVIU DEBU
MARY – MĂDĂLINA ANEA
POMPIERUL – ADRIAN ŞTEFAN
Print