Care e granița între normalitate și nebunie? Unde începe și unde se termină realitatea? Ce este, de fapt, realitatea? Într-o lume în care adevărul și minciuna, iluzia și așa-zisul concret se amestecă mai mult ca oricând, într-o lume în care măștile sunt mai prezente ca oricând, în care închiderea în realități proprii se practică la scară largă și e considerată „normalitate”, un spectacol precum „Henric al IV-lea” de Luigi Pirandello, pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara de Victor Ioan Frunză, este o superbă interogație artistică. Un spectacol de artă, așa cum puțini regizori se mai încumetă să pună acum în scenă – din varii motive, precum tendințe impuse etc. –, „Henric al IV-lea” este exemplul concret de „teatru viu”, așa cum îl numește Peter Brook, într-o lume teatrală în care se practică tot mai mult teatrul facil sau teatrul muribund… Și cum piesa lui Pirandello nu este deloc cel mai comod text, motiv pentru care e și montat rar, deși teoriile autorului sunt seducătoare, e meritul regiei că pe scenă povestea personajului care se dă drept Henric al IV-lea al Germaniei devine o poveste despre minciună și adevăr în lumea noastră și, de fapt, în orice lume… Că, păstrând întreagă savoarea scriiturii lui Pirandello și iluzia în care trăiește personajul, decupează superb „realitățile”, separându-le cu cortine materiale și imateriale în aceeași măsură, pendulând permanent între „a fi” și „a părea”, jucându-se cu iluzia, ca în oglinzi paralele, în care reflexiile se distorsionează și se modifică. Și că, în aceeași măsură în care vorbește despre realitate și iluzie, despre normalitate și nebunie, spectacolul de la Timișoara vorbește și despre Timp și (i)reversibilitatea lui. Despre timp, despre tinerețe, despre clipa care nu poate fi oprită decât cu prețul nebuniei, despre cruzimea așa-zisei realități și despre poezia (i)realității în care alegi să te închizi și să trăiești, despre o formă subtilă de libertate. Căci spectacolul, în viziunea lui Victor Ioan Frunză, pune această problemă uriașă a alegerii: în ce tip de (i)realitate alegi să trăiești. O întrebare atât de pertinentă azi, în lumea noastră citadină, în care minciuna funcționează impecabil și e transformată în „realitate”, iar oamenii trăiesc închiși în bule de singurătate.
Victor Ioan Frunză alege, impregnat de stilul lui wagnerian binecunoscut, să conducă în „iluzie” folosind muzica live. O orchestră întreagă, condusă de Tibor Cari, care e și autorul muzicii, deschide spectacolul cu un mic concert… Și la final îți dai seama că toate acele sunete nu sunt joacă aproape rolul Corului din tragedia antică. Muzica te poartă fără drept de apel în miezul tumultului din inima lui Henric, bărbatul care de 20 de ani trăiește închis într-o poveste. O asculți și simți deja întreagă tulburarea pe care o poartă în el un om pentru care nebunia și realitatea se amestecă în gradul cel mai înalt.
Iar când muzica se oprește, cortina se ridică… Dar și aici Victor Ioan Frunză a folosit un frumos artificiu, eliberând treptat imaginea din spate, ca pe un tablou, subliniind permanent de-a lungul spectacolului și subtil brechtian diferența dintre iluzie și realitate. Iar acolo, în lumea din „tablou”, Adriana Grand a construit… o poveste. O sală de tron, cu însemne regale, o încăpere desprinsă ca dintr-un palat-muzeu, în care atârnă deasupra un policandru uriaș, învăluit însă într-o pânză fină… iar în spate două portrete în mărime naturală: Henric și Matilde, amândoi surprinși în tinerețe, în acel moment de grație în care viața ar fi putut fi oprită în loc. Iar podeaua… podeaua e o tabă de șah deformată, așa cum e viața, nu-i așa? Sfeșnice cu lumânări aprinse, în spatele ușilor din fundal, armuri complicate, toate contribuie la crearea iluziei perfecte. Ce ușor e, de fapt, să trăiești în realități paralele… Pe această tablă de șah, cu romburi și pătrate alb-negru, diforme ca-ntr-un vis, ca-ntru-un coșmar, ca-n lumea paralelă și stranie din „Alice în țara minunilor”, se va desfășura tragedia lui Henric, omul care alege să trăiască închis într-o poveste.
Subiectul e, pe cât de simplu, pe atât de complicat. În urmă cu douăzeci de ani, un tânăr aristocrat participă la un carnaval și se costumează ca Henric al IV-lea al Germaniei, căruia îi cunoaște istoria. Are loc un accident în timp ce călărește, se lovește la cap și rămâne prizonier în lumea lui Henric. Timp de 12 ani se crede Henric, iar cei din jur îi întrețin iluzia, îi angajează servitori și sfetnici și-l țin instalat într-un fel de „palat” din care nu lipsește nimic, unde totul e gândit ca un decor perfect. Superb și acest joc de-a teatrul pe care-l propune Pirandello, iar Victor Ioan Frunză îl exploatează la maximum. Căci, la urma urmei, Henric e doar un actor care refuză să mai iasă din rol… După 12 ani de la accident, el se trezește într-o dimineață și înțelege. Înțelege că e prizonier într-un joc. Dar, pentru că a pierdut prea mult timp și n-a ținut pasul cu realitatea de afară, alege să rămână mai departe în poveste. Și mimează nebunia…
Spectacolul începe în punctul în care apropiații, însoțiți de un medic psihiatru, își propun să-l trezească din iluzie, neștiind că el a ieșit de mult. Și, astfel, personaje din tinerețea lui, iubita lui, Matilde, însoțită de amantul ei, baronul Belcredi, și de fiica ei, Frida, acum copia fidelă a mamei ei din tinerețe, vin să-l viziteze. Se pune la cale un întreg scenariu, iar Henric intră în joc cu un amestec de furie și tristețe. Balázs Attila, în rolul lui Henric, construiește un personaj fascinant, ca un clovn nebun, un amestec de lumini și umbre, grotesc și înduioșător în același timp, un amestec de candoare și perversitate, de adevăr și minciună, de maturitate și copilărie, de inocență și cruzime. Îl simți cum arde, îi simți combustia interioară, transformările sunt la vedere, are adevăr și construiește în permanență bule de adevăr în care se face credibil… Și întreaga distribuție îl urmează, de la Szabó Enikő, în rolul Matilde, o prezență impunătoare, maiestuoasă și fragilă în același timp, la versatilitatea lui Éder Enikő, în rolul Doctorului, alături de ceilalți, fiecare corect în rolul lui.
Victor Ioan Frunză marchează sfârșitul și începutul tablourilor prin cortine muzicale live, impactul fiind extraordinar, combinat cu imaginea care se oprește, ca un tablou viu în care împietresc cu toții, oprind timpul în loc, în spatele cortinei… căci totul e teatru, nu-i așa? Superbe sunt și momentele picturale pe care Victor Ioan Frunză le desenează din lumini, tablouri de o frumusețe rembrandtiană, precum cel în care, la lumina lumânărilor, se adună cu toții – el și curtenii lui angajați să-i păstreze iluzia – în jurul mesei și un ocru nepământesc colorează realitatea în cea mai frumoasă iluzie posibilă.
În ultimă instanță, spectacolul e despre tinerețea pierdută și despre refuzul bătrâneții. Închis în lumea lui, ca într-un decor de teatru, Henric dă piept cu realitatea atunci când își vede iubita îmbătrânită cu 20 de ani și pe fiica ei – imaginea ei din tinerețe pe care o alege fără să stea pe gânduri. Îl ucide pe baronul Belcredi pentru că, printr-un accident pus la cale, i-a furat tinerețea și viața, dar o face cumva și ca să aibă motiv să ducă iluzia mai departe. Și să se închidă din nou în lumea lui. Îl ucide, peste scenă se lasă ușor întunericul și el intră cu sabia plină de sânge. Tabloul împietrește cu el, alături de așa-zișii lui curteni, acum prizonieri împreună cu el în aceeași iluzie, cu toții în genunchi, jurând pe sabia lui să păstreze secretul și să rămână cu toții în aceeași poveste. Cortina se lasă și în spate știi că tabloul nu se va schimba niciodată… Și nu poți să nu te întrebi la final de partea cui e, de fapt, nebunia? A lui, care alege să trăiască în iluzie? Sau a celorlalți, care îi creează iluzia? Nu seamănă cu lumea noastră? Nu vă sună cunoscut?
Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara
HENRIC AL IV-LEA de Luigi Pirandello
Traducere de Füsi József Director de scenă: Victor Ioan Frunză
Decorul și costumele: Adriana Grand
Muzica: Cári Tibor
Distribuţia:
Henric al IV-lea Balázs Attila Matilde Spina, marchiză Szabó Enikő Frida, fiica ei Lőrincz Rita Carlo di Nolli Vass Richárd Belcredi, baron Bandi András Zsolt Genoni, doctor psihiatru Éder Enikő Londolfo (Lolo) Molnos András Csaba Arialdo (Franco) Aszalos Géza Ordulfo (Momo) Kiss Attila Bertoldo (Fino) Csata Zsolt Giovanni, intendent Tar Mónika Primul valet Lukács Szilárd Al doilea valet Mihály Csongor Al treilea valet Molnár Bence Orchestra Dragalina Cristian Csaba, Roxana Ardeleanu, Cătălina Căpățînă, Ştefan Cașcaval, Andreea Fălcușan, Vlad Faur, Paul Grosar, Cristian Jurcan, Traian Mișcu, Francesca Moldovan, Valentina Pancă, Grigore Teodorescu, Dorin Tereu, Cătălin Vinars, Vizauer Kinga Conducerea muzicală: Cári Tibor
Dramaturgia: Gyulay Eszter
Asistent costume: Szakáli Zalán
Regia tehnică: Deák Irén
Sufleur: Czumbil Marika
Foto: Adriana Grand
Print